Mc 8,22-26
În textul evangheliei de astăzi am putut vedea cum un om orb a fost adus la Isus. Isus nu l-a vindecat imediat ci l-a luat singur în afara satului și l-a vindecat acolo. Probabil că Isus dorea o legătură personală cu acest om orb. Prin a-l lua în privat, Isus a reușit să intre în mintea și în inima lui, restaurându-i demnitatea umană. Amintiți-vă doar că starea unui orb poate fi una plină de rușine și dezonoare. Interesant de notat e faptul că în momentul în care a fost capabil să vadă, primul chip pe care l-a văzut a fost al lui Isus.
Cu toți, suntem atât de norocoși că avem acest dar la vederii, însă vedem noi cu adevărat? Când auzim cuvântul orb ceea ce ne vine în minte pentru prima oară e o persoană care nu vede nimic sau care are partea vizuală foarte distorsionată. Sunt de părere că oameni orbi nu constau doar în cei care nu văd ci mai ales în cei care nu au nici o viziune în viață, cei care nu găsesc semnificație și scop în viață, cei care nu au descoperit încă motivul pentru care există. Și ei sunt orbi, însă spiritual.
Va trebui să ne verificăm pe noi înșine dacă și noi facem parte din aceștia. Dacă facem parte, atunci și noi avem nevoie de vindecare, și noi avem nevoie de Isus. În orbirea noastră spirituală, pierdem frumusețea și adevărata semnificație în viață, motiv și pentru care adesea ducem o viață atât de mizerabilă. John Kiley a spus la un moment dat în această privință, Oameni mizerabili nu sunt cei care sunt orbi ci cei care refuză să vadă. Așa că întrebarea e, Vedem noi cu adevărat?
