Lc 15,1-3.11-32
În anul 155 sfântul Policarp fusese arestat și apoi persecutat. Când sfântului Policarp i se ceruse de către proconsul, să renunțe la credința lui, el i-a răspuns, Pentru atât de mulți ani, l-am slujit pe Cristos iar el nu mi-a greșit cu nimic. Cum aș putea eu acum să îl blestem pe Regele și Mântuitorul meu? Tu mă ameninți cu focul ce arde pentru un timp și care se stinge la un moment dat, însă tu ignori pedeapsa focului veșnic ce e pregătită pentru cei răi și vicleni. Acestea sunt cuvintele unui om care, în ciuda faptului că a fost amenințat cu o moarte dureroasă el nu a cedat sub nici o formă.
În timp ce ducea o viață risipitoare, fiul cel mai mic, din parabola evangheliei de astăzi, era complet ieșit din simțuri. Abia mai târziu, când toată moștenirea lui a fost risipită, și-a venit în simțuri. Mă voi duce la tatăl meu și îi voi spune, Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta….
Fiul cel mai mare, nici el nu era complet în simțuri. El nu a realizat ceea ce avea deja. El fusese cu Tatăl pentru mulți ani și totuși, el îl invidia pe fratele său.
Și noi putem fi fii mai mici care strică lucrurile și care abia apoi realizează că el trebuie să se întoarcă la tatăl cu o inimă umilă și căită. Sau putem fi fiul cel mai mare care are parte deja de experiența bucuriei și a libertăți dar care mai târziu să fie gelos sau chiar furios pe norocul altei persoane.
Cu care din acești doi fii ne asemănăm? Postul Mare este timpul perfect în care putem să ne revenim în simțiri. Nu contează că am fost sau că suntem cei mai mari credincioși sau necredincioși. Asemenea tatălui din parabolă, Tatăl nostru ceresc este dornic să fugă spre noi, să ne îmbrățișeze și să ne îmbrace cu iubirea și harul său. Iubirea Tatălui ne va aduce înapoi în simțiri.
