Lc 18,9-14
Istoria fariseilor și a vameșilor este un studiu în contrast, care trasează un portret a propriei noastre persoane.
Ambii spuneau adevărul însă atitudinea lor și modul lor de a transmite adevărul era diferit. Iar în ochii lui Dumnezeu aceasta contează enorm de mult. Fariseul era, înaintea oamenilor lui, un paragon de virtute și fidelitate față de lege. Vameșul, prin oficiul său, era considerat ne-onest, înșelător, legat de stoarceri și furt. Ba mai mult, colecta toate acestea pentru Romani, prin urmare, era și mai urât de către evrei. Cei doi se rugau nu acasă ci în templu. Fariseul era o figură a dreptății de sine, a realizărilor sale și a virtuților lui pe care le etala ca și cum Dumnezeu nu ar ști de ele. El era, eu, eu, eu, un egoist autentic.
Domnul i-a numit pe acești farisei, morminte albe, și ipocriți, pentru Ioan Botezătorul erau pui de vipere. Vameșul însă a mărturisit ceea ce Dumnezeu deja cunoștea, Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul! El nu putea susține ceea ce nu poseda și proclama ceea ce nu era. Așa că a fost auzit de Dumnezeu.
Un lucru e clar, că nu dorim să fim identificați cu farisei, deși adesea suntem. Mai degrabă am dori să ne identificăm cu vameșul, cu toate că în profunzimea inimilor noastre, simțim că nu suntem. Tocmai asupra acestui lucru ne atrage Isus atenția astăzi. Ne cheamă să îl urmăm pe el mai mult decât fidelitatea în observarea legii și enumerarea realizărilor. Cristos nu este Domnul legii ci este o nouă viață. El este după inima noastră și nu după faptele noastre exterioare, oricât de bune ar fi ele. El caută inima noastră. El vorbește despre iubire, milostivire, bunătate, dreptate și justificare. Toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu și nu operele noastre. Oricine se înalță pe sine va fi umilit, iar cel care se umilește va fi înălțat”.
