In 3,31-36
Un obstetrician nu era acasă.
Fiica lui în vârstă de numai cinci anișori răspunsese la ușă. Este tăticul tău acasă? a întrebat-o străinul. Nu, a plecat, a răspuns fetița. Când se va întoarce? Nu știu. S-a dus la un caz veșnic.
Fetița a vrut să spună de fapt la un caz maternal însă pronunța ei greșită și lipsa ei de înțelegere a făcut-o să prezinte o realitate mult mai mare, că fiecare persoană născută nu este doar un caz maternal ci un caz veșnic. Ne naștem cu viață veșnică. Ce formă de viață, nu știm. Ceea ce știm e că Isus a trăit, a murit și a înviat din morți. Și tot el e cel care ne va spune în textul evangheliei de astăzi, Oricine crede în Fiul are viață veșnică.
Ce constituie această credință în Fiul care ne face să merităm viața veșnică? E ascultarea față de cuvintele sale, fiindcă el rostește numai Cuvântul lui Dumnezeu. E imitarea vieții sale fiindcă cuvintele sale reflectă viața sa. Iar viața sa a fost definită prin iubire și slujire. El nu raționalizează darul Duhului său.
În timpul Evului Mediu, se răspândise o legendă că în „lumea nouă” există o fântână a tinereții. Dacă oameni bătrâni ar fi băut din ea, atunci ei ar fi devenit din nou tineri și ar fi trăit veșnic. Ceea ce ne înconjoară este o „fântână a tinereții” pe care puțini o recunosc. Este scânteia oportunităților prin care noi putem da un nou sens vieții noastre, în care noi putem iubi și sluji, asemenea lui Cristos, primul caz veșnic.
