Fap 2,14.22-33
1Pt 1,17-21
Lc 24,13-35
Să nu vorbești niciodată cu străini! Este unul dintre primele cuvinte de înțelepciune pe care părinți le transmit copiilor lor. Însă Cleopa și însoțitorul lui, au urmat ei oare acest sfat? Ei erau dezamăgiți și triști motiv pentru care i-au și părăsit pe apostoli și pe credincioși din Ierusalim și s-au pornit spre Emaus pentru a se îndepărta de toate acestea. S-au distanțat pe ei înșiși de dezastrul scandalos ce a căzut asupra apostolilor și celor care îl urmau pe Isus, a morții scandaloase a învățătorului lor de mâna Romanilor pe care el venise să îi alunge. Însă, chiar dacă ei au încercat să se îndepărteze, tot nu au reușit să își îndepărteze gândurile de la aceasta. Tot vorbeau între ei despre tot ceea ce s-a întâmplat pe cale. Iar modul în care vorbeau era unul de profundă tristețe, dezamăgire și depresie.
Dintr-o dată un străin i-a ajuns din urmă și și le-a spus, Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le schimbați între voi pe drum? (v.17). Răspunsul cel mai natural și normal pe care te-ai aștepta ca cineva să îl de-a în astfel de situații ar fi, Hey omule, te rog să îți vezi de treaba ta! Acesta e răspunsul pe care îl primi în mod normal de la oameni care fac totul bazându-se pe principiul fricii de străini. Însă Cleopa și prietenul său erau un pic diferiți. Tot ceea ce au spus ei a fost, Numai tu eşti străin în Ierusalim şi nu ştii cele petrecute în zilele acestea? (v. 18). Ce lucruri? A întrebat străinul. Ceea ce a dus la un dialog sincer și profund, dialog care mai apoi le-a aprins inima de inspirație și viziuni noi. Totul fiindcă s-au încrezut într-un străin și au fot dispuși să îl informeze și să se lase informați de el.
Cleopa și prietenul lui au împărtășit cu străinul tot drumul. Nu doar că erau gata să împărtășească încrederile lor cu el, ci au mers până în acel punct în care au fost dispuși să împartă și masa și adăpostul lor cu el. În procesul acestei împărtășiri a existat acel moment de dezvăluire ce a avut loc, moment în care au realizat că cel pe care l-au acceptat pe drum ca un străin lipsit de ajutor era într-adevăr Isus, răspunsul tuturor întrebărilor inimii lor. Această dezvăluire că cel în care se încrezuse, Isus Cristos, este cu adevărat viu și nu mort, le-a dat un nou sens vieții lor, credinței lor și vocației lor. Alungând toate fricile și oboseala s-au ridicat imediat și s-au întors la Ierusalim chiar în aceiași noapte pentru a se alătura companiei apostolilor și discipolilor lui Isus, pentru a le împărtăși și lor vestea cea bună că îl întâlniseră pe Domnul înviat și că ei l-au întâlnit în persoana unui străin.
Vedem aici o abordare în trei părți a lui Isus. În primul rând, el le explică Scripturile referitoare la el. Îi ajută să înțeleagă de ce Mesia trebuia să sufere și să moară. Doi, se alătură lor la masăm sau în frângerea pâini. Îi ajută să își amintească de Ultima sa cină. Trei, îi face să se simtă ca și cum sunt o parte a comunității. Astfel reafirmând ucenicia lor.
Cu alte cuvinte, Isus ne oferă astăzi o binecuvântare tripartită prin care să îl putem cunoaște.
În primul rând, îl cunoaștem din ceea ce el însuși s-a revelat în cuvântul viu. Acesta este motivul pentru care Isus le explică scripturile. Cristos interpretează textele biblice referitoare la suferința sa înainte ca el să intre în gloria sa. Crucificarea a dus la gloria învierii sale.
Aveți o Biblie în casa voastră? Dacă aveți, felicitări! Iar dacă nu aveți, cum îl veți cunoaște pe Cristos?
Cuvântul Biblie provine de la cuvântul latinesc, biblos, care înseamnă o biblioteca sau o colecție de cărți, din moment ce Biblia e compusă din cărți diferite, scrise de autori diferiți. Biblia conține 73 de cărți, 27 în Noul Testament și 46 în Vechiul Testament. Biblia ne învață multe lucruri, despre Dumnezeu, Isus Cristos, mântuire, viață și multe altele. Așa că profitați de ocaziile în care sunteți acasă mai liberi, pentru al cunoaște pe Isus, prin cuvintele sale din Biblie.
Foarte mulți credincioși au Biblii, și voi aveți Biblie in casa voastră. Însă cum o folosim? Poate că unii din noi citesc biblia asemenea unui roman, unei povești, fără vrun rezultat spiritual astfel încât să putem fi în stare să împărtăși experiența noastră spirituală cu alți. Pentru uni dintre noi, paginile bibliei noastre sunt extrem de uzate, fiindcă mereu cităm din ea când ne apărăm sau ne demonstrăm o afirmație. Tratăm biblia ca o carte de referință asemenea dicționarului, enciclopediei sau referințe generale. Însă mulți dintre noi, nu ne citim Bibliile. Însă amintiți-vă ce a spus Sfântul Ieronim: a ignora biblia înseamnă al ignora pe Cristos.
Îmi place mult această poveste a acelui prizonier care a fost lăsat singur în celula sa din închisoare, doar cu o Biblie. După un timp acesta a devenit capabil să spună, pe nerăsuflate, că Biblia sa conținea: 773 692 de cuvinte, 31 173 de versete în 1189 de capitole. Că toate litere alfabetului se găsesc în Ezd 8,21, că cel mai lung verset al bibliei este Est 8,9 și că cel mai scurt verset este In 11, 35. Acel prizonier știa totul corect despre biblia sa, iar informațiile pe care le furniza erau toate corecte însă nu a pus nimic în practică.
În al doilea rând, îl cunoaștem din frângerea pâini sau din Euharistie. Frângerea pâini este celebrarea Euharistiei, este intrarea în comuniune cu Isus, o comuniune în spirit și trup, o comuniune ce merge dincolo de participarea la suferințele Mântuitorului, frânt în suflet și trup…Frângerea pâinii este primirea din partea Domnului la participarea propriei sale vieți, până în acel punct în care ajungem să fim uniți cu el în pătimirea sa: Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa?
Textul evangheliei de astăzi ne duce la momentul învierii Domnului. În acea zi când tot ceea ce era vechi s-a răsturnat în veșnica reînnoire a creației înviate în Isus, a semnificației evenimentului ce a avut loc: Domnul demonstrase discipolilor săi, iar prin ei, întregii Bisericii, deplina importanță a semnului și a ritului liturgic a frângerii pâinii. Le-au povestit cele întâmplate pe drum și cum l-au recunoscut la frângerea pâini.
Frângerea pâinii era deja o practică iudaică. Însă Isus dă acestui rit o semnificație unică și complet nouă, una specifică și potrivită misiunii sale ca Fiul al lui Dumnezeu și Mântuitor al lumii. Isus a frânt pâinea în momentul ultimei sale cine: Și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, (Mt 26,26). Primi creștini, adică apostoli însuși, sub acțiunea Duhului Sfânt, au păstrat acest rit al frângeri pâinii: Ei erau stăruitori în învățătura apostolilor și în comuniunea [fraternă], la frângerea pâinii și la rugăciune (Fap 2,42).
Care este semnificația acestui rit al frângerii pâini, și care este realizarea mistică a Bisericii? Înainte de frângerea pâinii, preotul, în numele și în persoana lui Cristos a consacrat materia pe care Isus însuși a desemnat-o să fie folosită ca sacrificiu perpetuu în memoria sa, adică pâinea și vinul. Astfel, la momentul frângerii pâinii, Cristos este cu totul prezent sub ambele specii ale sacramentului: el este prezent sub specia pâinii, și este prezent și sub specia vinului. Preotul care frânge ostia consacrată merge atât de departe încât distruge acest semn sfânt în care este Domnul prezent: el e de acord, în conformitate cu însăși ordinele lui Dumnezeu și ale Bisericii, de a renunța la însăși necesitatea prezenței Mântuitorului și stăpânului său!
Cu siguranță, noi credem că cu toate că pâinea consacrată este frântă, Cristos rămâne prezent sub semnul fiecăreia dintre bucăți. Însă nu e nici mai puțina adevărat că semnificația primară implică asupra minții noastre simple un sentiment de pierdere și de ruptură. Acest lucru e atât de adevărat încât sfântul Toma de Aquino era extrem de grijuliu încât a consacrat acestui subiect o strofă din secvența sa asupra preasfântului Sacrament: Lauda Sion: Și când pâinea-n părți se frânge, viața nu i se atinge;/O fărâmă de primești, prin puterea ei trăiești./ Chipul pâinii se zdrobește, dar Cristos se dăruiește/Cu toată ființa sa, prin oricare părticea.
Prin urmare, înainte de a primi Trupul lui Cristos, înainte de a se uni pe sine însuși pâinea vieții și învierea în Cristos, creștinul, împreună cu preotul, trebuie să renunțe la acest bine suprem: iar asta fiindcă în această renunțare el se găsește pe sine însuși și primește de la Dumnezeu recompensa veșniciei promise. La aceasta renunțase cei doi discipoli care mergeau spre Emaus, însă doar într-o manieră umană, tot ceea ce Isus din Nazaret, Mesia în care crezuse, ar fi putut să le aducă pe pământ. Înainte de a le explica scripturile și de a-i lua de la un nivel uman la unul divin și supranatural, ei au reacționat asemenea unor credincioși care, văzând preotul frângând pâinea, cred că Cristos nu mai este prezent în mijlocul lor. Însă după ce Domnul le spune, Oare nu trebuia Cristos să sufere acestea și să intre în gloria sa? Ei primesc de la Dumnezeu harul unirii renunțării lor umane cu renunțarea divină a lui Cristos. Iar în această transformare, însăși viața lui Dumnezeu i-a umplut pe deplin, astfel încât „ochii lor s-au deschis și l-au recunoscut”.
Discipoli l-au recunoscut pe Domnul în momentul frângerii pâinii! Isus însuși le-a spus discipolilor săi în acea rugăciune adresată de el Tatălui său, să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe cel pe care l-ai trimis, pe Isus Cristos (In 17,3). Astfel, pentru a-l putea cunoaște pe Dumnezeu și pentru a primi de la el viața veșnică, e necesară frângerea pâinii cu Cristos, și cu Biserica: e necesar să unim renunțările noastre umane cu renunțarea divină a lui Cristos, e necesar să ne unim pe noi înșine cu patimile lui Cristos dacă dorim să avem parte de învierea sa.
Însă, putem noi oare să spunem că Euharistia este centrul vieții noastre? Putem noi spune că încercăm cu adevărat să dăm totul, conștiința și participarea noastră activă ei?
În al treilea rând, îl recunoaștem în comuniunea și în prietenia noastră cu el, în comunitatea creștină, Biserica. Cu toți suntem frați și surori în Cristos. Însă putem noi oare să ne numim cu adevărat o comunitate a discipolilor lui Cristos?
În încheiere vă invit să îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat această binecuvântare tripartită: Sfânta Scriptură, Preasfânta Euharistie și prietenia noastră cu el. Amin
