Fap 2,14.22-33
1Pt 1,17-21
Lc 24,13-35
Se spune că occidentul este o așa zisă țară a făgăduinței pentru noi români. Mulți dintre noi merg sau au mers deja în acele locuri doar pentru a găsi o viață mai bună sau pentru a-și crea o viață mai bună. Cu alte cuvinte, ei caută o pășune verde pentru a îmbunătăți viața economică a familiilor lor. Iar asta fiindcă în locurile din care provin, nu mai găsesc de muncă, sau mijloace necesare de trai. Nu mai era deloc promițător, nu mai promitea un viitor mai bun și mai strălucitor.
Dacă privim la partea economică a oamenilor, cât de mulți dintre frați și surorile noastre plecate în afară s-au dus din cauza instabilității financiare? Conform guvernului peste 3 milioane de oameni. Apoi, cine are de câștigat de pe urma lor? Medici. Fiindcă acești oameni adesea lucrează din greu, au parte de diverse tratamente inumane și de abuz fizic din partea angajaților, primesc amenințări, certuri și mustrări, se plâng de muncă exagerat de multă, cazare inumană, hrană insuficientă, plată puțină, hărțuire sexuală și fizică.
Dacă aceste incidente tot vor mai avea loc, ce se va întâmpla cu noi? Aceste incidente au rezultate negative mai ales asupra familiei. Una dintre aceste rezultate ar putea fi infidelitatea în cuplu, căsătoria prematură a copiilor, copii delicvenți și problematici și un număr tot mai mare de familii despărțite; totul din cauza exodului unor frați și surori ale noastre în alte țări din lume. Acum apare întrebarea, oare nu suntem noi asemenea celor doi discipoli ai lui Isus care au părăsit Ierusalimul și s-au dus la Emaus? Nu ne-am părăsit noi oare locul nostru de origine doar pentru a merge în alt loc fiindcă dorim o viață mai bună și un trai mai bun?
Tot ceea ce am spus până acum despre noi s-a întâmplat și cu cei doi discipoli ai lui Isus din textul evangheliei de astăzi. Ei părăseau Ierusalimul cu o dezamăgire profundă pentru faptul că lăsaseră totul pentru a-l urma pe Isus, și iată că Isus i-a dezamăgit acum. Se așteptau să primească înapoi însutit însă iată că aparent și practic nu au primit absolut nimic. L-au văzut pe Isus pironit pe cruce, lipsit de ajutor, l-au văzut crucificat.
Cei doi discipoli mergeau spre un loc numit Emaus, fiind totodată triști și dezamăgiți la auzul veștii că Isus fusese crucificat. Când Isus s-a alăturat lor în acea călătorie, ei i-au povestit tot ceea ce se întâmplase în Ierusalim. Și au spus, Noi speram că el este cel care trebuia să elibereze Israelul; (v.21). Însă Isus le-a explicat din nou scripturile cu privire la suferința lui Mesia. Însă această discuție a lor nu s-a încheiat aici. Au descoperit apoi cine era de fapt acel călător, că era Isus la frângerea pâini, moment în care toate dubiile lor s-au risipit, în care au și exclamat, Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile? (v.32).
Întâlnirea de la Emaus, dintre Isus și cei doi discipoli, este una dintre aparițiile post-pascale care confirmă faptul că Isus a înviat cu adevărat din morți. Însă această întâlnire de la Emaus nu e doar un eveniment ce a avut loc în trecut. Continuăm să îl întâlnim pe Cristos înviat, și acum în timpul nostru, prin sfintele Scripturi sau Cuvântul lui Dumnezeu, la frângerea pâini sau la sfânta Euharistie ce reprezintă două componente principale ale sfintei Liturghii, Liturgia Cuvântului și Liturgia Euharistică.
Pentru mulți creștini de astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu și preasfânta Euharistie au dat un sens vieții lor, mângâiere și putere în această călătorie a lor spre Împărăția lui Dumnezeu. Preasfânta Maică Tereza de Calcutta, în ciuda orarului ei extrem de încărcat, spunea că nu și-ar putea duce la împlinire munca dacă nu s-ar hrăni zi de zi cu sfânta Euharistie.
Însă a-l întâlni pe Domnul în cuvintele sale și în preasfânta Euharistie, nu e ceva rezervat exclusiv nouă. Asemenea discipolilor de la Emaus, după ce l-au întâlnit pe Isus, s-au dus acasă și au spus toată experiența lor celorlalți discipoli. Au răspândit vestea cea bună. Și tot la fel va trebui să facem și fiecare dintre noi. Iar asta fiindcă este o dimensiune socială și comunitară a credinței noastre.
Asemenea unei povești pe care am citit-o despre un prizonier care a fost lăsat singur în celula sa din închisoare, doar cu o Biblie. După o perioadă a devenit capabil să spună, pe nerăsuflate, că versiunea autorizată conținea: 773 692 de cuvinte, 31 173 de versete în 1189 de capitole. Că toate litere alfabetului se găsesc în Ez 8, 21, că cel mai lung verset al bibliei este Est 8,9 și că cel mai scurt verset este In 11, 35. Acel prizonier știa totul corect despre biblia sa, iar informațiile pe care le furniza erau toate corecte însă nu a pus nimic în practică.
Foarte mulți credincioși au Biblii, și voi aveți Biblie in casa voastră. Însă cum o folosim? Poate că unii din noi citesc biblia asemenea unui roman, unei povești, fără vrun rezultat spiritual astfel încât să putem fi în stare să împărtăși experiența noastră spirituală cu alți. Pentru uni dintre noi, paginile bibliei noastre sunt extrem de uzate, fiindcă mereu cităm din ea când ne apărăm sau ne demonstrăm o afirmație. Tratăm biblia ca o carte de referință asemenea dicționarului, enciclopediei sau referințe generale. Însă mulți dintre noi, nu ne citim Bibliile. Însă amintiți-vă ce a spus Sfântul Ieronim: a ignora biblia înseamnă al ignora pe Cristos.
Însă ceea ce e cu adevărat important e următorul adevăr. Multe grupuri creștine susțin că omul nu se poate salva dacă nu citește deloc Biblia. Însă ceea ce nu au reușit aceste grupuri să înțeleagă e faptul că Noul Testament nici măcar nu a existat, decât după 30 de ani de la înălțarea la ceruri a Domnului nostru Isus Cristos. Prima generație de creștini nu au văzut niciodată Noul Testament. Ei s-au convertit nu prin citirea Noului Testament ci prin exemplul apostolilor și a celorlalți primi creștini.
Așa că ce trebuie să facem? Simplu va trebui să privim la prioritățile din viața noastră. Amin
