In 14,27-31a
Renunțarea este o realitate foarte dureroasă. Această realitate e adevărată în orice formă de detașament. Mai ales dacă e vorba de o persoană care ne este dragă, care a devenit sursa siguranței noastre.
Asta a fost și dilema apostolilor cu Cristos. Cristos a devenit sursa principală a siguranței lor iar a-i permite să plece avea să le ruineze speranțele pentru un viitor mai bun. Însă, Cristos îi provoacă prin a le spune să îl lase să plece. Cred că Isus dorește să realizeze două lucruri. Primul e acela că doar prin renunțare ei deveneau capabili să își înceapă viețile. Iar al doilea, că prin părăsirea acelei realități, prezenței sa veșnică avea să le fie acordată.
Un lucru e clar că și noi împărtășim același zbucium ca și apostoli. Deseori tindem să ne agățăm de lucrurile care ne sunt valoroase, mai ales de persoanele dragi nouă. Asemenea apostolilor, și noi ne confruntăm cu frici și dureri când suntem chemați la renunțare. Însă Cristos ne spune că doar prim ai permite lui să plece noi vom primi promisiunea prezenței sale veșnice, Duhul Sfânt. Cel mai mare dar pe care va trebui să îl posedăm ar trebui să fie o dorință sinceră de al urma.
Renunțarea e un act dureros și radical însă Cristos ne asigură că e singura cale spre pacea interioară, pace care ne dă un sens al atenției și al libertății reale de a-l sluji și de a ne oferi viața lui.
