Lc 9,18-22
Mărturia lui Petru
În textul evangheliei de astăzi am auzit citindu-se că pe când era singur în rugăciune, iar discipolii erau cu el (v.18). Adesea, în textele evangheliilor, îl vedem pe Isus trezindu-se dis de dimineață pentru a se ruga. Astfel, de ținut minte e faptul că, pentru început, deși Cristos avea atât de multă muncă de făcut, el tot găsea puțin timp pentru a fi singur cu Tatăl și cu discipoli săi. Apoi, când Cristos era singur, el se ruga mereu. De aceea e bine ca și noi să ne rugăm atunci când ne simțim singuri, mai ales că niciodată nu suntem cu adevărat singuri, fiindcă Dumnezeu Tatăl este mereu cu noi. Al treilea lucru e că în unele momente, când Cristos era în rugăciune, discipoli săi erau cu el, se alăturau lui în rugăciune, asemenea unei familii ce se roagă. De aceea e bine ca părinți să se roage împreună cu copii lor, profesori și tutori cu elevi, studenți lor. Și ultima observație e că Cristos se ruga cu ei înainte de a-i examina. Ca ei să aibă o oarecare direcție și curaj când vor trebui să răspundă la întrebarea, cine spune lumea că sunt eu și cine spuneți voi că sunt eu, totul prin rugăciunile pentru ei.
Însă pasajul evangheliei de astăzi nu ne spune că ei se rugau împreună cu Cristos. Ci doar că el se ruga. Cine oare are nevoie de mai mult de rugăciune? Cristos sau noi care înțelegem atât de puține lucruri despre Dumnezeu. Noi suntem evazivi și scurți în angajamentele noastre de rugăciune sau, cel mai adesea, credem că nu avem nevoie de ea. Dacă, în natura sa umană, Isus a simțit nevoia de rugăciune, cât de mult avem noi oare nevoie de o viață de rugăciune, intensă, regulată și disciplinată?
Legat de aceasta, Carlo Carretto, un bine cunoscut eremit și scriitor spiritual, a relatat la un moment dat următoarea mărturie, într-una din scrisorile sale destinate surorii sale, din cartea intitulată Scrisori către Dolcidia din perioada 1954-1983. Carlo Carretto spunea că Vezi cât de mult am făcut pentru Biserică. Mă-am săturat până peste cap. Acesta a fost singurul meu gând, singura mea grija. Am fugit și străbătut mulți kilometri, mai mulți decât oricare alt misionar. La un moment dat, însă, mi-a venit în minte faptul că ceea ce îi lipsea Bisericii nu era lucrarea, munca, activitatea, construirea de proiecte prin care să atragi sufletele. Ceea ce lipsea sau ceea ce abia se atingea la suprafață era elementul rugăciunii, meditației, dăruirii-de-seine, intimității cu Dumnezeu, a fidelității față de Duhul Sfânt și a convingerii că el era adevăratul constructor al Bisericii: într-un cuvânt, elementul supranatural. Lasă-mă să fiu mai clar: oameni de acțiune sunt necesari în Biserică însă va trebui să fim foarte grijulii ca acțiunea lor să nu înăbușe elementul cel mai delicat dar și cel mai important al rugăciunii.
Rugăciunea, după cum bine știm cu toți, este o conversație cu Dumnezeu. De acea nu avem nici un motiv pentru care să spunem că nu ne rugăm deloc. Iar asta fiindcă dacă nu ne rugăm, în acel moment pierdem bogăția rugăciunii alături de cele triei persoane ale Preasfintei Treimi.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra a ceea ce ne spune Catehismul Bisericii Catolice la numărul 2601, Oare nu privindu-și mai întâi Învățătorul cum se roagă, a ajuns și învățăcelul să dorească să se roage? El poate atunci să învețe rugăciunea de la Învățătorul său. Prin contemplarea și ascultarea Fiului, fiii învață să se roage Tatălui. Amin
