Lc 17,7-10
Atitudinea unui slujitor
Charles Swindoll vorbise la un moment dat despre atitudine. El spusese că Cu cât trăiesc mai mult, cu atât mai mult realizez impactul unei atitudini în viață. Atitudinea, pentru mine e mai mult decât un simplu fapt. E mai mult decât trecutul, decât educația, decât bani, decât circumstanțele, decât eșecul, decât succesul, decât tot ceea ce gândesc sau spun ceilalți oameni. E mai important decât aparența, abilitățile sau talentele. Ea poate crea sau destrăma o companie…o biserică…o casă. Lucrul cel mai remarcabil e faptul că avem o alegere în fiecare zi în ceea ce privește atitudinea pe care o vom îmbrățișa în acea zi. Nu ne putem schimba trecutul…nu putem schimba faptul că oameni vor acționa într-un anumit mod. Nu putem schimba inevitabilul. Singurul lucru pe care îl putem face e de a acționa asupra a ceea ce avem sigur, adică atitudinea noastră…Sunt convins că viața este 10% ceea ce mi se întâmplă mie și 90% cum reacționez. Tot așa este și cu tine…noi suntem responsabili de atitudinile noastre.
Inițial textul evangheliei de astăzi mi s-a părut mai dificil de înțeles. Aș fi putut interpreta că stăpânul a fost prea dur și că îi lipsește recunoștința față de ceea ce îi făcuse slujitorul pentru el. Însă nu și în acest caz. Isus dorește să ne învețe despre atitudinea noastră fundamentală ca slujitori sau ca muncitor după suntem și noi. Un slujitor e acolo doar pentru a munci și pentru a realiza datoriile gospodăriei ce sunt așteptate de la el. Scopul lui Isus de astăzi este acela de a corecta modul în care cărturari și farisei se relaționau cu Dumnezeu. Ei percepeau religia ca pe un contract dintre stăpân și servitor. Ei își practicau datoriile și obligațiile religioase în speranța că vor primi un premiu special și tratament mai bun în împărăția sa.
Acest text evanghelic mai are și rolul de a ne corecta propria noastră atitudine de a ne felicita pe noi înșine pentru lucrurile bune pe care le-am făcut. Cineva spusese că dacă noi asumăm că dacă ascultăm de poruncile lui Dumnezeu atunci credem că Dumnezeu e într-un oarecare mod dator nouă, că ne este dator cu o recompensă la schimb sau premiu. Va trebui să privim la noi înșine ca la niște slujitori ai lui Dumnezeu, după cum Isus a venit nu pentru a fi slujit ci ca să slujească (Mt 20,28). Problema la noi e aceea că suntem atât de preocupați de meritele lucrurilor bune pe care le-am făcut și pe satisfacția de sine. Cel mai bun lucru pe care îl putem face e acela de a-l lăsa pe Dumnezeu să decidă dacă o merităm sau nu. Va trebui să ne concentrăm mai mult nu asupra noastră ci doar asupra lui Dumnezeu.
Asemenea următoarei povestioare despre Bernadeta Soubirous (1844-1879), spusă de către un preot într-una din omiliile sale, despre o fetiță căruia i-a apărut Fecioara Maria la Lourdes în Franța, și care a trăit apoi o viață în obscuritate ca călugăriță contemplativă. Un jurnalist a fost capabil să o găsească și într-un final obținuse și permisiunea de la superioară pentru a-i lua un interviu. Una din întrebările pe care i le-a adresat acel jurnalist a fost de ce a ales să își ducă viața în obscuritate din moment ce era atât de cunoscută în întreaga lume. În răspunsul ei, Bernadeta sa comparat pe sine însăși cu mătura unei case ce fusese pusă deoparte în dulap după ce a fost folosită pentru a curăța camera. Astfel, din moment ce Dumnezeu a avut un scop pentru viața ei și din moment ce acel scop fusese atins, ea acum a fost pusă deoparte, ba chiar ea însăși alesese aceasta cu multă bucurie.
În încheiere vă invit că continuăm cu toți ceea ce am tot făcut pentru Dumnezeu, pentru Biserică, pentru alți și să spunem, Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»”. Amin
