Lc 4,24-30
Respins la Nazaret
Am citit zilele acestea un comentariu despre preoți din parohii care era intitulat Un preot greșește mereu. Acest text sună cam așa:
Dacă el îi așteaptă pe oameni, înseamnă că nu a fost niciodată punctual.
Dacă începe sfânta Liturghie la timp, ei spun că ceasul lui e stricat.
Dacă deține o mașină, oameni spun că are bani.
Dacă nu are o mașină, oameni spun că mereu întârzie.
Dacă cere o donație, oameni spun că e avar după bani.
Dacă nu cere bani, atunci e mândru și leneș.
Dacă este văzut cu o femeie, oameni spun că îi plac femeile.
Dacă este văzut cu un bărbat, oameni spun că îi plac bărbați.
Dacă predică prea mult, oameni spun că e plictisitor.
Dacă omilia lui e prea scurtă, oameni spun că nu s-a pregătit.
Dacă merge în vizită prin case, oameni spun că umblă după interes.
Dacă stă mai mult închis, oameni spun că nu are timp pentru ei.
Dacă este prea tânăr, ei spun că nu are experiență.
Dacă este prea bătrân, oameni spun că ar trebui să se pensioneze.
Însă când un preot moare, nimeni nu vine să îi ia locul.
În textul evangheliei de astăzi vom vedea că Isus s-a întors în Nazaret unde a și început să vorbească în templu. Și că oameni au presupus că din moment ce ei erau consăteni săi, el era obligat să facă miracole pentru ei. Că bolnavi lor erau cei care trebuiau vindecați, înaintea tuturor celorlalți. Însă Isus le arată că el trebuie să înfăptuiască miracole, nu doar pentru ei ci pentru întregul său popor, și că atunci când e vorba de ajutor el nu are favoriți. Isus se folosește de doi mari profeți, de Ilie care a făcut un miracol într-o țară păgână, hrănind-o pe acea văduvă din Sarepta (1Rg 17,9) și de profetul Elizeu care l-a vindecat de lepră pe Naaman Sirianul (2Rg 7,1.3), cu toate că era un străin și totodată un dușman. Toate acestea i-a supărat foarte tare pe cei care îl ascultau, pe cei care considerau că dețin monopolul asupra lui Dumnezeu. Ei erau poporul ales al lui Dumnezeu și simțeau că Isus îi pune pe ei la același nivel cu ceilalți păgâni.
Îmi imaginez cât de frustrant a fost pentru Isus care a muncit atât de mult pentru a predica vestea cea bună a mântuirii doar pentru a fi refuzat de aceiași oameni care ar fi trebuit să îl susțină în misiunea sa. Ba mai rău, datorită mâniei lor, ei l-au și alungat din cetate cu intenția de a a-l arunca de pe stâncă.
Dacă Dumnezeu nu are favoriți, atunci nu are favoriți când vine vorba de interiorul nostru. Cu alte cuvinte, dacă noi ne deschidem tablourile vieților noastre, binele, răul, urâtul înaintea lui, atunci el le va accepta pe toate în mod egal. Important este ca atunci când suntem în fața lui să nu încercăm să ne afișăm fața noastră pioasă și sfântă fiindcă el știe și cunoaște deja totul. Tot ceea ce cere Dumnezeu de la noi este onestitatea și umilința, ca în momentul în care ne aflăm în fața lui să fim sinceri și umili. Umilința mereu a avut și are o imagine greșită fiindcă ea poate fi interpretată ca nevalorând nimic, nefolositori, ca fiind un vierme ce se târăște de colo, colo. Nimic departe de acest adevăr. Noi suntem buni, fiindcă Dumnezeu nu a creat gunoaie. Umilința nu e nimic altceva decât acceptarea lucrurilor așa cum sunt ele. Umilința este adevărul iar adevărul mereu ne va elibera. Amin
