Mt 5,43-48
Iubirea față de dușmani
Dale Carnegie spusese: Când ne urăm dușmani le dăm putere asupra noastră: puterea asupra somnului nostru, apetitului nostru, presiunii sângelui nostru, a sănătății noastre și a fericirii noastre.
Sunt sigur că mulți dintre voi sunteți de acord cu mine când spun că una dintre cele mai dificile porunci pe care ni el-a dat Isus este cea pe care o găsim în textul evangheliei de astăzi: Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută (v.44). Însă apare întrebarea, cum putem face aceasta din moment ce Isus însuși adesea, adresase cuvinte destul de dure împotriva fariseilor și a cărturarilor? Pe deasupra, această poruncă se împotrivește și tendinței naturii noastre de a răspunde înapoi cu aceiași monedă, de a răspunde răului cu rău celui care ne-a rănit sau urându-i pe dușmani noștri sau chiar blestemându-i pe cei care ne persecută. Însă Isus ne mai spune să îi iubim pe dușmani noștri. Pentru el, dușmani, nu erau doar acele persoane pe care nu le plăcem sau care sunt respingătoare, care reușesc să ne intre pe sub piele, sau care ne conduc pe o cale greșită, ci și acele persoane care ne urăsc, care doresc să ne facă răul și care sunt gata mereu să ne rănească iar uneori ba chiar să ne și ucidă. Dacă ați observat, Isus nu ne spune că va trebui să ne placă de dușmani noștri sau să fim de acord cu comportamentul sau credințele lor. Mai degrabă, ne spune Isus, să nu dorim răul dușmanilor noștri. Va trebui să ne îngriji de ei, va trebui să fim gata oricând să ne sacrificăm pentru ei, va trebui să fim gata să îi iertăm. Cu toți știm că aceasta e imposibil de realizat, însă să nu uităm faptul că pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil.
Îmi amintesc de o poveste despre un pastor baptist din timpul revoluției american pe nume Peter Miller, care a trăit în Ephrata, Pennsylvenia și care se bucura de prietenia lui George Washington. Tot în Ephrata locuia și Michael Wittman, o persoană foarte rea care făcea tot ceea ce îi stătea în putință pentru a se opune și a-l umili pe pastor. Într-o zi, Michael Wittman a fost arestat pentru trădare și condamnat la moarte. Peter Miller a călătorit 100 de kilometri pe jos, până în Philadelphia pentru a salva viața acelui trădător.
Nu, Peter, a spus generalul Washington, Nu îți pot oferi viața prietenului tău. Prietenul meu a spus bătrânul predicator, El e cel mai aprig dușman al meu. Ce? A strigat Washington. Ai mers 100 de kilometri pe jos pentru a salva viața dușmanului? Atunci începem să discutăm altfel. Atunci îl voi ierta de pedeapsă. Și așa a și făcut. Peter Miller l-a luat pe Michael Wittman înapoi acasă în Ephrata, însă acum nu mai era un dușman ci era un prieten. Acesta e un exemplu concret a iubirii față de dușmani.
Everett Worthington în cartea sa intitulată Cinci pași spre iertare, a sugerat trei argumente pentru care noi ar trebui să ne iertăm dușmani. Unu, nu avem cum să rănim făptuitorul prin a nu-l ierta, însă ne putem elibera pe noi prin a ierta. Asta e valabilă până la un anumit punct.
Doi, ne-iertarea este o povară foarte grea de purtat. Se aseamănă cu o piatră pe care o tot purtăm cu noi cu intenția ca cineva să o arunce înapoi la persoana care ne-a rănit. Ne usucă de energie și ne obosește. Ne consumă complet. Cine oare nu ar dori să lase piatra să cadă pur și simplu pe pământ? Emerson Fordick a avut dreptate când a spus că A urî pe cineva e ca și cum ți-ai da foc la propria casă ca să scapi de un simplu șobolan.
Trei, am fi mai sănătoși dacă am ierta decât dacă am persista în ne-iertare. Multe studii arată că atunci când renunțăm la iertare ne facem un serviciu nouă înșine.
În încheiere să nu uităm că a fi creștini nu înseamnă doar să fii o ființă umană cu adevărat bună. Ci va trebui să fim deschiși la minte și generoși în relaționarea cu ceilalți oameni, mai ales cu dușmani noștri, după cum a făcut și Isus. A imita o astfel de generozitate înseamnă a te înălța cu el. Amin
