Mt 18,1-5.10.12-14
Cine este cel mai mare?
În textul evangheliei de astăzi am putut vedea cum discipoli îi adresează lui Isus o întrebare, cine e cel mai mare în împărăția cerului. Isus însă, ca și răspuns, a luat un copil și le-a spus, că doar dacă se întorc și devin asemenea acelui copil mic vor reuși să între în împărăția cerului.
De fapt aceasta e o întrebare ce ține de țelul unui om, de ce poate el face. William Barclay, în comentariul său asupra acestui pasaj evanghelic a spus că, dacă un om țintește spre împlinirea ambițiilor personale, a dobândirii a cât mai multă putere personală, a bucuriei prestigiului propriu, a exaltării propriei sale persoane, atunci el țintește spre tot ceea ce e complet contrar Împărăției cerului, fiindcă pentru a fi un cetățean al împărăției va trebui mai întâi să uiți cu desăvârșire de propria ta persoană, de preamărirea proprie, sau de trăirea vieții doar spre dobândirea slujirii celorlalți și nu a puterii. Așa că, atâta timp cât un om consideră propriul său sine ca fiind cel mai important lucru din lume, atunci spatele lui rămâne întors spre Împărăție, dacă dorește să ajungă în împărăție, atunci va trebui să se întoarcă și să stea cu fața în direcția opusă.
Isus ne învață astăzi două lucruri despre modul în care putem deveni asemenea copiilor, adică cum să devenim cei mai mari în împărăția lui Dumnezeu.
În primul rând, va trebui să imităm copii. Iar asta fiindcă există atât de multe caracteristici neprețuite în copii, precum, puterea de a te minuna, puterea de a ierta și uita, chiar dacă adulți și părinți îi tratează nedrept atât de des; nevinovăția, despre care Richard Glover a spus atât de minunat că, nevinovăția face ca un copil să învețe mereu și nu să nu învețe deloc, doar să facă și nu să nu facă. Însă copii au trei calități importante care îi fac simbolul celor care sunt cetățeni ai împărăției, conform acestui autor biblic, William Barclay:
- Umilința copiilor. Un copil nu dorește să se pună pe sine în față și nici nu dorește proeminență ci dorește să fie lăsat în umbră și să se contopească cu fundalul. Abia când crește mai mare această umilință a sa este lăsată în urmă.
- Dependența copiilor. E complet normal ca un copil să fie dependent. El niciodată nu va putea să înfrunte viața de unul singur. El e dependent de cei care îl iubesc și care au grijă de el. Dacă noi am accepta faptul că suntem dependenți de Dumnezeu, atunci o nouă putere și o nouă pace ar intra în viețile noastre.
- Încrederea copiilor. Fiindcă copii sunt dependenți de adulți și de părinți automat se și încred în ei, au încredere că necesitățile lor vor fi împlinite. Când suntem copii, nu avem cum să ne cumpărăm singuri mâncare sau haine, sau să ne menținem singuri casa, și totuși niciodată nu ne îndoim de faptul că vom fi îmbrăcați și hrăniți, și că vom avea parte de adăpost și că căldura ne va aștepta atunci când vom ajunge acasă. Când suntem copii ne punem într-o călătorie fără mijloace de plată a tarifului, și fără nici o idee asupra cum vom ajunge la finalul acelei călătorii și totuși niciodată nu ne apare în minte dubiul că părinți noștri nu ne-ar duce în siguranță acolo.
Umilința unui copil este modelul de comportament ca și creștin unul față de celălalt, iar dependența și încrederea lor sunt modelul atitudinii noastre față de Dumnezeu, Tatăl tuturor.
În al doilea rând, noi va trebuie să fim asemenea copiilor. Va trebui să fim gata să depindem de Dumnezeu. Va trebui să îi imităm, adică să ne umilim și să ne încredem în Dumnezeu și unul în celălalt.
De aceea va trebui să ne întoarcem din orientarea noastră prezentă la una care e caracterizată de simplitatea copiilor. Amin
