In 16,16-20
Durerea transformată în bucurie
Afirmația lui Isus de astăzi, încă puțin, în limba greacă fiind cuvântul mikron, este folosit de șapte ori în acest pasaj evanghelic atât de scurt de astăzi. Ceva e pe punctul de a se întâmpla cât de curând, însă ei nu știau ce anume. De asta și erau atât de speriați. Fiindcă ei își dădeau seama că era ceva legat de moarte: cuvântul folosit aici este cel de jale, plângere, cuvinte folosit în mod deosebit pentru acea durere de la moartea cuiva drag.
În momentul în care Isus a spus, încă puțin, El a făcut referință la moartea sa iminentă. El a prezis că moartea sa îi va face pe discipoli lui să aibă parte de această experiență a durerii imense a pierderii și bucurie imensă pentru toți cei care și-au unit forțele împotriva lui.
Un exemplu concret este cel descris în cartea Pe moarte și murind, pe care autoarea Elisabeth Kubler-Ross ni l-a prezentat. Pentru ea, sunt cinci nivele de durere, prin care persoanele cu boli în fază terminală trebuie să treacă pentru a se obișnui cu boala lor cruntă. Aceste cinci etape ale durerii sunt următoarele.
Primul este negarea. Care e primul lucru pe care îl fac? Prima reacție e cea de uimire de șoc. Prima reacție universală la auzul unei astfel de vești e cel de Nu. A doua etapă care urmează imediat e cea de negare. Pacienți cu boli în fază terminală adesea spun: Asta nu mi se poate întâmpla, sau Nu mie!
Al doilea e cel al mâniei. La acest nivel auzim replici de genul. Să luăm exemplul unei mașini care e pe moarte: Ar fi trebuit să scap de tine cu mult timp în urmă. Ne lovim oare mâna de volan în astfel de momente? Unii Poate că da. Ar trebuit să te las în ploaie ca să ruginești.
Al treilea e cel al negocierii. Ca în acele momente în care noi mergem la muncă și realizăm că vom întârzia, adesea spunem: Te rog mașină, dacă ai mai porni încă odată îți promit că îți voi cumpăra o baterie nouă, te curăț, îți iau cauciucuri noi, și te voi ține în stare perfectă.
Al patrulea e cel al depresiei. Iată unul din exemplele a ceea ce spunem de multe ori când suntem deprimați: O Doamne, ce mă fac. Voi întârzia la muncă. Renunț. Locul meu de muncă e în pericol și nu prea mai îmi pasă. Ce e de făcut?
Al cincilea e cel al acceptării. Bine. E mort. Cred că mai degrabă aș suna la tractări auto și să găsesc un al mod de a lucra. E timpul să îmi văd de ale zilei. Mă voi ocupa de ea mai târziu. Sunt unele dintre afirmațiile pe care adesea le spunem atunci când acceptăm situația.
Toată această situația a discipolilor însă avea să fie întoarsă de către învierea lui Isus. Până în acel moment, discipoli au avut parte de experiența unei bucurii profunde și uimitoare, iar pentru soldați care păzeau mormântul una cu adevărat terifiantă (Mt 28,4), iar pentru marele preot avea să fie una în care a cumpărat tăcerea soldaților (Mt 28,11-15). E o situație de răsturnare de situație.
Viața noastră creștină e oarecum modelată tocmai după ce a spus Isus încă puțin, adică un ciclu continuu de dispariții și apariții fără sfârșit. De exemplu, atunci când ne rugăm, sunt momente în care nu simțim ca pe o prezență reală sau ca fiind prezent în inimile noastre atunci când dorim să experimentăm legătura intimă cu El. Asta e ceea ce noi numim ca dezolare în rugăciune. Însă dacă noi perseverăm în rugăciune și dacă continuăm să trăim viața noastră creștină pe cât de bine putem, atunci inevitabil vor fi și momente în care vom simți din nou prezența lui Isus. Asta e ceea ce noi numim consolare sau alinare în rugăciune. Aceste alternări de dezolare și consolare sunt cele care învăluie și formează însăși viața noastră creștină. Ele sunt cele care ne fac continuu să creștem în credință și încredere. După o perioadă, credința va deveni atât de puternică încât Isus va fi mereu văzut și simțit de acea pereche de ochi speciali ai sufletului. Abia atunci bucuria noastră creștină va fi permanentă. Amin
