Sir 44,1.10-15
Ef 3,14-19
Mt 13,16-17
Așteptarea în credință
Astăzi avem bucuria de a celebra împreună o triplă sărbătoare. Adică cea a hramului acestei comunități, cea a sărbătorii sfinților Ioachim și a Anei, patroana acestei bisericii, dar mai ales ziua mondială a Bunicilor și a tuturor persoanelor vârstnice. Ziua mondială a bunicilor și a tuturor persoanelor vârstnice, care în mod normal a fost duminica trecută, ne poate ajuta să înțelegem că fiecare dintre noi, tineri sau bătrâni, bunici sau nepoți, indiferent dacă aparținem sau nu aceleași familii, cu toți suntem un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță, aceea a chemării voastre (Ef 4,4). Această conștientizare ne alină și ne modelează ca popor adunat în jurul aceluiași altar la care Domnul va înmulți pâinea vieții și ne-a rostit Cuvântul mântuirii sale. Cei bătrâni, precum și cei tineri, sunt foarte importanți. Fără ei, trupului Bisericii, iar lipsi ceva important. Acesta e motivul pentru care e necesar ca ei să își ocupe și să își împlinească importantul rol pe care îl au în comunitate. E crucial ca noi să ne facem părtași la viața celor bătrâni în același mod în care Domnul, prin dăruirea Trupului și Sângelui său, ne-a făcut pe toți părtași ai trupului său.
Ori de câte ori suntem adunați ca și popor în jurul mesei Domnului, noi putem descoperi frumusețea apartenenței la aceiași familie și capacitatea de a ne simți ca adevărați copii ai lui Dumnezeu, chiar și cei care sunt înaintați în vârstă, că toți suntem iubiți de Tatăl ceresc. Așa că, ceea ce va trebui noi să ținem minte, după cum spusese și sfântul părinte papa Francisc în enciclica sa Fratelli Tutti, că noi nu ne mântuim singuri. Asta e ceea ce au experimentat și cei 5000 de oameni care s-au aflat în jurul lui Isus la înmulțirea minunată a peștilor. Cei bătrâni nu se pot mântui singuri fiindcă ei au nevoie de picioare puternice pe care să pășească visurile lor. Tineri nu se pot mântui singuri fiindcă au nevoie de cineva care să le spună că chiar și în noaptea întunecată, soarele unui nou răsărit tot se va înălța.
Foarte mulți oameni și multe imagini ne apar în minte atunci când vorbim despre întruparea lui Cristos: Iosif și Maria pe drumul spre Betleem, păstori care se grăbesc spre staul, magii care cercetau cerul nopții pentru acea stea minunată. Însă a mai existat un grup de oameni care au jucat un rol important și imens în nașterea lui Isus: bunicii lui, Ioachim și Ana.
Unul din motivele pentru care nu ne prea gândim la ei e și faptul că sfânta Scriptură nu ne spun nimic despre părinții Mariei! Până și numele lor provin de fapt dintr-un document din secolul 2 care combină materialele legendare cu detalii care chiar ar putea fi istorice. Și totuși, există o tradiție foarte lungă în Biserică de a celebra acest cuplu sfânt. Lor li s-a încredințat misiunea de a crea o casă și un mediu iubitor pentru acea fetiță care avea să devină preasfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu.
Prin urmare, în continuare vă invit să vorbim puțin împreună despre așteptarea în credință, care e singurul lucru care, din păcate, le rămâne de făcut bătrânilor și bunicilor noștri. Sfânta Ana și Ioachim, adesea mai sunt invocați și ca patroni cuplurilor care se zbat să aibă un copil. Iar asta se datorează unui manuscript antic care menționează faptul că ei ar fi fost fără copil timp de multe decenii. Conform acestei surse, cuplul a căutat și cerut intervenția lui Dumnezeu foarte mult timp, cerându-i cu insistență, în rugăciune darul unui copil.
A aștepta ca Dumnezeu să răspundă la o rugăciune poate fi o experiență de care ne putem cu toți relaționa. Sunt sigur că fiecăruia dintre noi îi vine în minte astfel de exemple din viața proprie. Mai ales celor bătrâni. Cât timp a-ți așteptat răspuns la rugăciuni? O lună? Un an? Cinci ani? Ați așteptat și v-ați rugat singuri sau ați avut susținerea unui soț sau unui prieten?
Am dat zilele acestea de un exemplu în această privință, despre o mamă și o bunică, care au petrecut decenii întregii rugându-se pentru întoarcerea în siguranță a fiului acelei bunici care dispăruse pe când era tânăr. Abia după 30 de ani de la dispariția lui, într-o bună zi, un domn care arăta ca acea bunică a apărut la ușa casei acesteia. Imaginați-vă șocul și bucuria de pe chipul și fețele tuturor.
Întrebarea e, așteptăm și noi acum ca Dumnezeu să răspundă unei rugăciuni? Poate aveți pe cineva pe care să îl rugați să se alăture vouă în rugăciune. Sunt sigur că sfinți Ioachim și Ana sau rugat împreună, după cum au făcut Abraham și Sarah, Zaharia și Elisabeta. După cum probabil au făcut și Simeon și Ana care l-au recunoscut pe pruncul Isus, în templu, ca Mesia.
Într-un final, dorința și așteptarea acestui cuplu, călătoriei de credință împărtășită reciproc i s-a alăturat imensa bucurie în momentul nașterii Mariei. Conform unei tradiții vechi, ei au prezentat-o pe Maria la Templu, cu imensa recunoștință față de ceea ce făcuse Dumnezeu pentru ei. Din moment ce Maria este un dar și pentru noi, sunt sigur că acum ne putem alătura și noi bucuriei sfinților Ioachim și Ana. Sfântul Ioan Damaschinul, într-una din predicile sale a reușit să capteze această bucurie, și spunea:
Ioachim și Ana, ce cuplu binecuvântat! Întreaga creație vă este datoare. Fiindcă prin mâinile voastre, Creatorul a oferit un dar care a întrecut toate celelalte daruri: o mamă castă, care singura a fost vrednică de el.
Bucură-te Ană, fiindcă ai fost sterilă și nu ai putut avea copii, strigați de bucurie voi cei care nu ați născut copii. Bucură-te Ioachime, fiindcă prin fiica ta, un copil ni s-a născut, un fiu ni s-a dat, al cărui nume este Mesagerul mântuirii universale, Dumnezeu puternic. Fiindcă acest copil este Dumnezeu.
De cele mai multe ori, ceea ce posedăm nu e neapărat doar material. Dacă stăm să ne gândim la bunici și la cei bătrâni, ceea ce ei aduc familiilor lor este neprețuitul dar al gratuității. Modul lor de a iubi și de a avea grijă de nepoți, modul în care de cele mai multe ori îi răsfață, poate că unora ni s-ar părea exagerat, însă exagerarea este singura măsură a iubirii. Sfântul Efrem Sirul comentase și el asupra unui pasaj din evanghelia lui Ioan în niște cuvinte care par să descrie atitudinea unui bunic față de nepotul lui. Și scrisese: Nu doar că a revărsat asupra noastră darul gratuității sale, ci ne-a răsfățat și cu afecțiunea sa (…). El ne-a atras cu această hrană care e atât de plăcută gurii noastre pentru a ne atrage spre ceea ce e atât de plăcut sufletelor noastre…
Rugăciunea este o vocație care e accesibilă tuturor. Până și cei mai împovărați și fragili dintre noi posedă aceste două daruri ale iubirii și rugăciunii. Într-un mesaj al său pentru această zi mondială a bunicilor, sfântul părinte papa citase un paragraf al papei Benedict al XVI-lea în care acesta vorbea despre rugăciunea ca pe o misiune specifică celor bătrâni: „Rugăciunea bătrânilor poate ocroti lumea, ajutând-o probabil în mod mai incisiv decât strădania atâtora”. Rugăciunea ta este o resursă foarte prețioasă: este un plămân de care Biserica și lumea nu se pot priva (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 262). Mai ales în acest timp (…), mijlocirea ta pentru lume și pentru Biserică nu este zadarnică, mai degrabă indică tuturor încrederea senină a unui port.
În încheiere vă invit să nu uităm niciodată că Maria a mediat la evenimentele din viața primară a lui Isus. Probabil că Ana și Ioachim au făcut și ei la fel, mai ales în acele momente în care s-au rugat pentru viitorul fiicelor lor alături de Iosif și de noul lor copil.
Să ne rugăm astăzi, ca acești doi bunici sfinți, a cărui istorie a fost atât de prețuită de generații de credincioși, să ne învețe și pe noi cum să fim deschiși surprizelor lui Dumnezeu. Să ne rugăm ca ei să ne învețe binecuvântarea răbdării și a credinței. Dar mai ales să ne rugăm ca ei să ne ajute să vedem faptul că cu toți facem parte din minunata poveste a iubirii lui Dumnezeu față de poporul său! Amin
