Dt 7,6-11
1In 4,7-16
Mt 11,25-30
Preamărirea Tatălui
Inima omului e desemnată a fi centrul persoanei. De asemenea e considerată a fi și locul tuturor emoțiilor și a sentimentelor. Adică face referință la intreaga personalitate umană, până în cele mai adânci profunzimi ale ființei noastre. În arta creștină o inimă rănită, încojurată de o coroană de spini și cu o cruce dreasupra reprezintă Inima Preasfântă a lui Isus. O inimă înconjurată de o coroană de trandafiri și străpunsă de sabie e Inima Preasfântă a Mariei. Uneori cele șapte răni sunt afișate, ceea ce reprezintă Cele șapte mari duderi ale Născătoarei de Dumnezeu. O inimă de asemenea este un simbol al unei dintre virtuțile teologale, adică caritatea. O inimă înflăcărată e și ea asociată cu Sfântul Augustin de Hippona, ca aluzie la un pasaj din vestitele sale confesiuni.
Astăzi, celebrăm cu bucurie sărbătoarea Inimii preasfinte a lui Isus. Sunt sigur că toți creștini sunt destul de familiarizați cu această sărbătoare iar asta si datorită faptului că găsim mai peste tot această imagine a lui Isus și a Mariei. Majoritatea dintre noi au această imagine preasfântă pe un perete, într-o ramă sau pe masă. Sunt foarte multe școli, biserici și spitale care poartă acest nume al Preasfintei Inimii a lui Isus.
Devoțiunea față de Inima Preasfântă a lui Isus a devenit atât de populară în lumea creștină încă din secolul 17. La noi în țară, devoțiunea este printre cele mai răspândite deoțiuni, fiind prezentă în toate parohiile și casele noastre. Prin această devoțiune, Dumnezeu e mai aproape de oameni iar oameni de Dumnezeu.
Din punct de vedere lingvistic însă, cuvântul Sacru adică Preasfânt, este un sinonim al cuvântului Divin iar cuvântul Inimă e un sinonim al cuvântului iubire. Prin urmare, ori de câte ori facem referință la Preasfânta Inimă, noi va trebui să o înțelegem ca o referință la iubirea divină a lui Dumnezeu care e de fapt natura sacră, preasfântă a lui Dumnezeu, adică Dumnezeu este iubire (1 In 4,8). Preasfânta Inimă a lui Isus se revelează ca iubirea nemeritată a lui Dumnezeu ce se manifestă prin jertfa uimitoare a lui Isus pentru toate păcatele noastre (1 In 4,10), prin care Isus ne vorbește despre iubirea sa infinită prin simpla afișare a Inimii sale Preasfinte.
Însă întrebarea care cu siguranță ne vine acum în mințile tuturor este, ce e iubirea divină? E oare la fel cu cea umană? E la fel oare cu acel tip de iubire pe care un copil o are față de părinți săi, sau față de prieteni lui de joacă, sau față de toți cei din mediul său? E oare la fel cu iubirea spirituală pe care noi toți o avem față de frați și surorile noastre spirituale în Cristos? Sau e oare complet diferită? Iubirea divină e iubirea care se revarsă de la Dumnezeu față de fiecare dintre noi, prin creșterea noastră spirituală, prin puterea sfințitoare a Duhului Sfânt. E o iubire care se jertfește pe sine, care se dă oferă fără limite și fără nici o ezitare.
Devoțiunea față de Preasfânta Inimă a lui Isus este un început ne-oficial dar și oficial. Spunem că e neoficială datorită acelei părți ale planului Duvin progresiv a lui Dumnezeu de a face devoțiunea față de Inima Preasfântă a lui Isus să fie cunoscută lumii întregi, și care a fost revelată în mod particular și practicată consecvent de către mulți alți înainte ca Biserica să ofere această recunoaștere oficială. Biserica a avut dintotdeauna o devoțiune față de iubirea lui Dumnezeu. Această dovadă o putem găsi în scrierile biblice ale Sfântului apostol Ioan și a Sfântului apostol Paul. Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (In 3,16). Acest pasaj biblic nu e el însuși o devoțiune față de inima preasfântă a lui Isus fiindcă nu aduce nici o cinste Inimii preasfinte a Lui Isus ca simbol al iubirii sale față de noi toți.
Abia în ziua de 31 august 1670 la Marele seminar din Rennes, această Sărbătoare a Inimii Preasinte a lui Isus a devenit publică prin acțiunea sfântului Ioan Eudes (1602-1680).
Antony de Mello în cartea sa intitulată Legătura cu Dumnezeu descrie faptul că el a avut o credință imensă în eficațitatea devoțiunii față de Inima lui Isus datorită experimentării iubirii lui Dumnezeu care rezultă din beneficiile de nedescris în viața spirituală: păcătoși vor primiharul convertirii, sfinți vor face progrese extraordinare în sfințenie. Esența acestei devoțiunii este aceea de a accepta aceea iubire pe care Tatăl o are pentru noi prin Cristos. De a accepta faptul că Isus ne iubește necondiționat: că el este iubirea însăși. Dacă oricine acceptă acest adevăr în propria sa imagine și îi ajută și pe ceilalți să o accepte, el nu are cum să nu experiementeze rezultate extraordinare în propria sa viață spirituală și în propriul său apostolat. Amin
