Is 5,1-7
Fil 4,6-9
Mt 21,33-43
În anul 1978, un om călătorea din orașul Cincinnati din Statele Unite pentru a putea participa la funeraliile lui Max Ellenbusch. Max fusese ca un tata pentru acest om timp de 20 de ani. Nimic ne-obișnuit cu excepția faptului că, pe când acesta avea doar 15 ani, luase mașina mamei sale și îl ucise pe fiul în vârstă de doar cinci ani a lui Max. Aceasta se întâmplase cu doar o săptămână înainte de Crăciunul anului 1978.
Imediat după accident, instanța de judecată a avut surpriza de a-l auzi pe Max renunțând la acuzații. În schimb, el dorea să ofere șoferului mașinii-morții un loc de muncă și ajutorul necesar în educarea sa. Max a făcut toate acestea dar mai presus de toate a adoptat acest băiat de 15 ani în familia sa. Max a împărtășit casa sa, timpul și înțelegerea sa cu tânărul zbuciumat.
Acum sigur stăm și ne întrebăm mirați, Cum a putut Max să facă una ca asta? Niciodată nu m-aș putea împrieteni cu un adolescent care tocmai mi-a ucis fiul de cinci ani. Max poate că deja era un pic nebun de a făcut atât de multe încât a devenit asemenea unui tată pentru el.
Ei bine, dacă Max a fost un pic nebun, atunci așa este și Dumnezeu. Parabola din textul evangheliei de astăzi îl descrie pe Dumnezeu ca un stăpân care a pregătit o vie superbă și care a oferit-o oamenilor lui ca să aibă grijă de ea. Când a sosit momentul recoltei, el și-a trimis servitori de două ori însă oameni i-au ucis pe toți. Iar asta fiindcă oameni nu doar că doreau partea lor din recoltă, ci deveniseră egoiști și doreau totul. Via este desigur, Israelul, oameni erau evrei iar servitori sunt mesagerii, profeți și conducători poporului care aveau datorita de ai conduce înapoi la el, însă ei au tot continuat să îi ucidă, din nou și din nou și din nou. Într-un final, Dumnezeu și-a trimis propriul fiu fiindcă a crezut că pe el îl vor respecta, însă l-au ucis și pe el. El știa deja ce avea să se întâmple însă el tot l-a trimis pe propriul său fiu. Am putea spune că era un pic nebun. Iar asta fiindcă iubirea lui Dumnezeu pentru noi este necondiționată. Însă, ca și consecință a acțiunilor lor, evrei au pierdut via care fusese oferită apoi „păgânilor”, adică nouă tuturor, celor care am primit darul credinței lui Isus.
Această parabolă mai este și un avertisment pentru noi creștini și pentru fiecare dintre noi în mod personal. Oare e de ajuns simplul fapt că suntem creștini, să îndeplinim obligațiile minime, precum mersul la sfânta Liturghie Duminica, primirea sfintei împărtășanii? Oare căsătorie înseamnă doar simpla îndeplinire a datoriilor minime?
Cunosc un soț care este fidel și dedicat soției lui, care își înconjoară soția cu cuvinte nesfârșite ale iubirii lui veșnice. Însă, într-o bună zi i-a spus soției lui, Care e problema? Ți-am făcut totul. Nu am comis adulter, nu am jucat jocuri de noroc nu te-am lovit deloc.
Soția însă i-a răspuns, Asta e problema. Nu ai făcut absolut nimic. Nu ai făcut absolut nimic pentru a-ți arăta afecțiunea…
Această parabolă este un avertisment pentru noi fiindcă, noi ca și creștini, va trebui să acceptăm mesagerii lui Dumnezeu, profeți, învățători, ierarhia însăși, pe papa și oricine dorește să ne ajute în citirea semnelor timpului și să vedem în ei mâna iubitoare a lui Dumnezeu care ne urgentează să aducem roade bune. Aceste semne vor identifica imediat acele zone din credința noastră slabă în care se află probleme profunde, precum imoralitatea din familie, corupția din guvern și nedreptatea scandaloasă din vârful până la fundul societății noastre de astăzi. Nu avem cum să ne permitem să ne complăcem și să stăm liniștiți cu formele noastre tradiționale de pietate sperând că a fi creștin ne va asigura mântuirea. Poporul evreu a fost și el un popor extrem de religios dar tot au pierdut Împărăția fiindcă roadele lor nu se puteau găsi nicăieri.
A fi un creștin adevărat nu înseamnă să spui, Că nu am făcut nimic greșit. Creștinismul nu ține de ceea ce nu am făcut ci de ceea ce facem sau putem face.
Mulți creștini merg la sfintele Liturghii în zilele de Duminică și primesc sfânta Împărtășanie. Toate acestea sunt lucruri foarte bune. Însă dacă noi rămânem doar la acest nivel și nu depunem nici măcar un mic efort în a ne crește credința, atunci neglijăm unul din scopurile principale ale Euharistiei, acela de a ne arăta iubirea față de Dumnezeu în viața noastră de zi cu zi, sau de a lupta cu nedreptățile evidente sau de a înlătura mizeriile fraților și surorilor noastre care suferă. De asemenea, prin iubirea celor care ne urăsc, prin iertarea chiar și a celor care au săvârșit păcate grave împotriva noastră. Dacă vom face toate acestea noi vom deveni mai mult asemenea lui Dumnezeu care îi iubește necondiționat pe cei care comit păcate grave împotriva sa.
În încheiere vă invit să muncim mai mult în a face ca credința noastră să producă roade bogate de dreptate și iubire. Altfel, Domnul va lua de la noi via sa. Amin
