Mc 6,45-52
Isus umblă pe apă
Textul evangheliei de astăzi ne vorbește despre lupta discipolilor împotriva unui vânt puternic în timp ce Isus se afla pe un munte, singur, rugându-se lui Dumnezeu după ce dăduse drumul mulțimii. De fapt, o interpretare ar fi aceea că comunitatea creștină a discipolilor reprezintă barca Bisericii ce se luptă împotriva vântului întunericului păcatului, abandonului, a absenței lui Dumnezeu în mijlocul problemei. Se pare că în momente ca acestea, în vremea rea a credinței noastre, Dumnezeu este absent, tăcut, departe iar rugăciunile noastre par să nu fie auzite. Însă Isus ne spune că acesta este doar un test al credinței, de a avea o credință ce e gata să se încreadă fiindcă chiar și în aceste momente întunecate, Dumnezeu cunoaște prin ceea ce trecem, el este aproape de noi și că nu este o fantasmă. De aceea primul lucru pe care ar trebui să îl facem e să ne rugăm. Pe lângă asta noi ar mai trebui să știm că:
În primul rând, Isus a plecat ca să se roage. După uimitoarea înmulțire a celor cinci pâini și a celor doi pești, Isus are o altă lecție sublimă de a ne învăța că, toată munca apostolică este construită pe și susținută de către acea imensă armă care se află în mâinile și în inimile fiecărui creștin, adică rugăciunea. Iar asta fiindcă după o grea zi de muncă, Isus s-a dus să se roage în loc să meargă pentru a se odihni, si sunt singur că era foarte obosit. El dorea să vorbească cu Tatăl său și să îi relateze ziua sa, despre mulțime, miracol, speranța sa în credința tot mai mare a apostolilor. Tatăl său este sursa puterii sale. Voința Tatălui său este harta sa mai ales că presiunile exterioare erau tot mai mari, precum necredința, respingerea, mânia, invidia. În ciuda a toate acestea el are grijă să petreacă timp cu Tatăl său. Așa că întrebarea e, care este atitudinea noastră de la finalul unei zile? Facem un simplu semn al sfintei cruci în loc să îi mulțumim pentru însoțirea sa de-a lungul acelei zile? Avem nevoie de Dumnezeu!
În al doilea rând, Isus mereu răspunde la rugăciuni, indiferent de cât de imperfectă este rugăciunea noastră. De exemplu, pentru apostoli, discipoli au strigat de frică, crezând că văd o fantasmă. Isus a răspuns chiar și la frica lor și i-a reasigurat de prezența și protecția sa. Sfântul Marcu a adăugat cu grijă că Apoi, s-a urcat la ei în barcă şi vântul a încetat (v.51). Prezența sa în viețile noastre calmează fricile noastre însă noi tot va trebui să strigăm pentru a putea fi auziți, nu doar pentru a atrage atenția sa cât mai ales pentru a recunoaște nevoia noastră din moment ce el nu ne va da cu forța ceea ce avem nevoie. Așa că întrebarea e, așteptăm noi oare ca el să binecuvânteze ceea ce facem fără a striga la el în faptele noastre precum, încercarea de a săvârși opera sa, rostirea unui cuvânt blând, abținerea în nerăbdarea și mândria noastră, etc…?
În încheiere vă invit să reflectăm asupra cuvintelor sfântului Augustin, care a spus că, El a umblat pe valuri, punând astfel toate picăturile rele ale vieții sub picioarele lui. Creștini, de ce vă este frică? A umbla cu Cristos ne permite să cucerim valurile care ne copleșesc. Contactul cu el prin rugăciune ne ajută să găsim pământul în mijlocul acestei furtuni. Cristos cuceritorul ne reamintește că nici un rău nu este mai puternic decât el și că nu există păcat sau ispită care să nu poată fi lăsată în spate, că nu există nici un obstacol în calea sănătății sau a afacerilor sau a dezamăgirii provocate de cineva drag care să nu poată deveni, într-un final, un nou bine când vom merge alături de Cristos. Amin
