Lc 9,51-56
Refuzul samaritenilor
Cineva spusese la un moment dat: Nu fi o victimă, fi un învingător. Louis L’Amour spusese că: Victoria e câștigată nu prin kilometri și prin centimetri. Câștigă puțin acum, ține-te bine iar mai târziu câștigă mai mult.
Isus în textul evangheliei de astăzi asemenea profeților din vechime se îndreaptă spre Ierusalim, însă pe drumul său a făcut o oprire într-un sat de samariteni, dușmanii atât de urâți de poporul evreu din cauză că evrei și samariteni au fost separați de secole. Pelerini evrei care treceau prin teritoriul samaritenilor adesea erau asaltați. Prin urmare, Isus a trimis înaintea sa niște mesageri pentru ca ei să aibă un loc unde să stea însă poporul nu a vurt să îl primească fiindcă el era pe drumul său spre Ierusalim.
Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i nimicească? (v.54). Acestea au fost cuvintele celor doi frați Iacob și Ioan, în momentul în care oameni din acel sat nu l-au primit cum trebuie. Cei doi cu adevărat au meritat numele pe care Cristos l-a dat lor, de fii tunetului, fiindcă se pare că ei au avut un temperament foarte puternic și aprins. Ei doreau rezultate rapide și credeau în folosirea forței sau a amenințărilor. Doreau să îi blesteme pe cei care nu îl primeau cum trebuie pe Cristos. Blestemul nu e niciodată bun. Sfântul apostol Paul ne spune Binecuvântați și nu blestemați. Acești doi frați au uitat lecția pe care Isus le-o spusese, învățați de la mine că sunt blând şi smerit cu inima (Mt 11,29). Acesta e motivul pentru care reacția lui Isus a fost atât de drastică și diferită, ba chiar opunându-se acestei sugestii. El a mustrat aceste violențe, ură și reacții pentru a putea merge pe un alt drum, pe drumul crucii, a iertării, a milostivirii, a non-violenței ca răspuns la respingere. Isus le-a spus că Fiul Omului nu a venit pentru a distruge viețile oamenilor ci pentru a le salva.
În munca noastră apostolică, și noi vom avea de-a face cu astfel de rezistențe și opoziții. Reacția unui creștin bun nu trebuie să fie cea de supărare și nervi pe aceste persoane care ni se opun sau rezistă ci aceea de a fi mai răbdători cu ei. Datoria unui discipol al lui Isus nu e aceea de a distruge ci de a construi. De aceea va trebui să ne temperăm tendința de a întoarce răului cu rău.
Secretul pentru a pune capăt acestei tendințe a noastră de a întoarce răului cu rău este iertarea și abandonarea noastră completă unei puteri mult mai mari care e nimeni alta decât Dumnezeu. În momentul în care vom accepta pe ceilalți așa cum sunt ei, fără să îi judecăm sau să îi luăm la rost, atunci vom putea să trăim și să îi lăsăm să trăiască. Atunci vom înțelege că ceilalți au acționat astfel nu pentru ca să ne rănească ci pentru a umple sau satisface o nevoie a lor.
Un alt lucru e acela că avem atât de mare nevoie de toleranță. De cele mai multe ori nu suntem noi oare toleranți față de greșeli sau pentru motive greșite? Iubirea creștină caută și trebuie să caute binele suprem al aproapelui și al dușmanului. În momentul în care Abraham Lincoln fusese criticat pentru bunătatea și toleranța sa față de dușmani, care în loc să îi distrugă el se purta bine cu ei, acesta a răspuns, Nu îmi distrug oare dușmani în momentul în care îi fac prieteni mei?
Așa că întrebarea cu care aș dori să închei este, îi iubim noi pe cei care ne supără? Căutăm noi să întoarcem răului cu bine?
