17 noiembrie – Sf. Elisabeta a Ungariei, călug.

Lc 6,27-38

Astăzi celebrăm sărbătoarea sfintei Elisabeta a Ungariei, patroană a Ordinului Franciscan Terțiar. Sfânta Elisabeta s-a născut în anul 1207, chiar în perioada în care sfântul Francisc de Assisi fondase ordinul franciscan.

Elisabeta a fost fiica regelui Ungariei Andrei al II-lea. După cum era obiceiul în acel timp, a fost logodită, imediat după nașterea ei, și a și fost trimisă la vârsta de doar 3 ani, ca să locuiască în castelul logodnicului ei, care și el era cam de aceiași vârstă cu ea, adică Louis, landgraful Turingiei. Sfânta Elisabeta a crescut cu o devoțiune enorm de mare. Încă de la o vârstă fragedă ea a început să iubească să ofere diverse lucruri celor bolnavi și săraci dar mai ales celor leproși.

Elisabeta și Louis au crescut împreună, și se iubeau reciproc enorm de mult, se spune chiar că aveau o viață de căsătorie neobișnuit de fericită. Atât de des, viciul și păcatul, egoismul și inimile împietrite duc la nefericire în viața de căsătorie, însă Dumnezeu a făcut căsătoria pentru a le veni în ajutor soților de a crește în sfințenie. O căsătorie cu Dumnezeu în centrul ei devine încărcată și se schimbă cu prezența sa.

Sfânta Elisabeta, ca parte a faptelor sale caritabile, a construit un spital chiar lângă castelul ei. Chiar ea însăși a avut grijă în mod personal de cei bolnavi și săraci, hrănind zilnic aproape 900 de oameni.

Asemenea tuturor sfinților Bisericii, și ea a fost părtașă la crucea lui Cristos. Soțul ei a murit pe drumul spre cruciade. Al patrulea frate al lui, care nu era la fel de sfânt ca și el, s-a ridicat împotriva ei și a alungat-o din castel. A fost forțată să fugă cu toți cei patru copii ai ei dintre care, cel mai mic avea doar două luni. A fost alungată și dată afară asemenea sfintei Familii, și asemenea lor, nu găsea nici un loc unde să se adăpostească, iar asta fiindcă oamenilor le era frică să îi primească de frica fratelui soțului ei. Asemenea sfintei Familii a primit azil doar într-un grajd.

Însă ceea ce a fost mai uimitor a fost faptul că ea nu s-a plâns pentru nici o clipă, nu l-a blestemat deloc pe Dumnezeu. A privit totul ca pe un semn al favorului lui Dumnezeu, motiv și pentru care i-a și mulțumit pentru că i-a permis să aibă parte de crucea mântuitoare și să se conformeze cu Familia Sfântă. A continuat să săvârșească diverse munci ciudate, să vândă lucruri sau să facă curat. I s-a permis chiar să se întoarcă la castel sub noul rege și chiar a construit și un al doilea spital.

A murit la vârsta de doar 24 de ani. Și totuși, datorită unui număr imens de miracole ce au avut loc la mormântul ei, papa Grigore a și canonizat-o la doar patru ani de la moartea ei.

Astăzi celebrăm o femeie sfântă care a fost mai preocupată de nobilitatea sufletului ei decât de statutul ei nobil din lume; mai preocupată de îmbrăcarea sufletului ei cu virtute decât trupul cu mătăsuri fine de regină, o femeie sfântă, virtuoasă, și neobosită în săvârșirea de fapte bune.

Datorită faptului că ochii ei au fost ațintiți pe cer, în momentul în care și-a întâlnit crucea, nu a disperat, ci a privit toate suferințele vieții ei ca pe o ocazie de a se conforma pe sine însăși Domnului Nostru.

Să urmăm și noi pașii sfintei Elisabeta în săvârșirea de cât mai multe fapte bune și în acceptarea încercărilor pe care Dumnezeu dorește să ni le trimită. Să învățăm să acceptăm crucea cu recunoștință; că avem ocazia să fim părtași la crucea Fiului său. Amin