Mc 5,21-43
Fiica lui Iar și femeia cu hemoragie
Gary Thomas a relatat la un moment dat următoarea povestioară care s-a petrecut pe timpul în care George Bush încă era vice președinte, și mersese ca reprezentant al Statelor Unite la înmormântarea unui fost lider sovietic Leonid Brezhnev. Bush a fost profund mișcat de un protest tăcut făcut de către văduva lui Brezhnev. Aceasta a rămas complet nemișcată lângă sicriu chiar înainte ca acesta să fie închis și purtat de soldați, gest pentru care ea a avut nevoie de un curaj și de o speranță imensă. În acea clipă s-a aplecat și a făcut semnul sfintei Cruci pe pieptul soțului ei. Acest gest a fost considerat ca un act de nesupunere civilă. S-a spus că soția unui om cu o putere atât de mare seculară și atee a sperat că soțul ei s-a înșelat și că a greșit. Ea a sperat că există viață după moarte și că acea viață a fost cel mai bine reprezentată de Isus care a murit pe cruce și că același Isus s-ar putea îndura de soțul ei.
În textul evangheliei de astăzi am văzut cum două persoane se apropie de Isus pentru a-i cere să facă ceva pentru ei. Oficialul sinagogi îi cere lui Isus să își pună mâna peste fiica lui muribundă iar pe femeia bătrână să o vindece Isus de hemoragia ei de care suferea deja de 12 ani de zile. Însă oare ce i-a făcut să se apropie de Isus? Ce i-a atras la Isus? Să fie speranța unui miracol sau a unui cuvânt de alinare față de afecțiunile lor? Iar răspunsul este simplu, amândouă. Isus oferă speranță mai ales acelor persoane care se află în anumite circumstanțe disperate și lipsite de ajutor, care par să nu fie cauzate de mâna omului. Isus rostea cuvinte de speranță pentru ei. Femeii i-a spus, Fiică, credința ta te-a mântuit. Mergi în pace și fi vindecată de afecțiunea ta.
Apoi Isus a mai oferit speranța divină și unui tată care tocmai își pierduse copilul său preaiubit. El a fost enorm de curajos în gestul său de a merge la Isus chiar și cu riscul atragerii disprețului din partea rudelor și a prietenilor săi. Ba chiar și bocitoarele angajate de el au început să îl disprețuiască iar durerea lor era lipsită de orice speranță. Însă Isus le demonstrează că s-au înșelat și o ia pe fetiță de mână și o eliberează din strâmtoarea morții. Petru Crisologul, un părinte al bisericii din secolul 5 comentase asupra acestui miracol că: Acest om a fost un conducător al sinagogii și o persoană care cunoștea bine legea. El cu siguranță citise că Dumnezeu crease toate lucrurile prin cuvântul său însă l-a creat pe om cu propriile sale mâinii. Prin urmare, s-a încrezut în Dumnezeu că fiica lui avea să fie recreată și avea să reprimească viața de la aceleași mâini care, din câte știa el, o crease mai dinainte… Cel care și-a pus mâinile asupra ei pentru a o face din nimic, acum își pune din nou mâinile asupra ei pentru a reface ceea ce pierise.
Speranța este esențială vieții creștine. Avem un drept și o datorie să ne încredem în faptul că Dumnezeu, care ne-a iubit și care ne-a chemat la viața veșnică, nu ne va abandona. Catehismul Bisericii Catolice ne spune că la Botez Dumnezeu a plantat în viața fiecărui creștin virtutea teologică a speranței (CBC 1813). Speranța pe care o primesc creștini e un adevărat dar divin. Nu e o dorință omenească superficială ci o încredere sigură că Dumnezeu însuși ne oferă puterea de a o exercita. Harul său ne cheamă să facem mai multe acte de speranță, și încrederea în el pe care el dorește ca noi să o avem. El ne invită pe fiecare dintre noi să facem viața tuturor mai puternică și mai fericită prin a nu refuza niciodată să înaintăm plin de speranță spre el (CBC 1818).
Așa că întrebarea e, Ne apropiem noi de Domnul cu credința și speranța așteptată de la noi? Amin
