Lc 15,1-10
În textul evangheliei pe care îl vom auzi astăzi, Isus ne prezintă două parabole, cea a oi pierdute și cea a monezii pierdute. În aceste două parabole, o persoana se află mereu în căutarea a ceva pierdut. Păstorul de obicei își numără oile la finalul zile pentru a se asigura că sunt toate. Femeia care a pierdut o monedă are de-a face cu același dezastru economic, din moment ce, în acel timp, o monedă era echivalentul plății unei zile de muncă a soțului ei. Astfel, Isus ne învață că Dumnezeu nu se bucură de pierderile cuiva ci dorește ca noi să fim salvați, mântuiți. Întreaga comunitate cerească se bucură când 
un păcătos este găsit și readus în comuniunea cu Dumnezeu.
Proprietarul menționat în aceste două parabole îl reprezintă pe Dumnezeu. Oaia pierdută și moneda pierdută suntem noi. Inițiativa de a căuta oaia pierdută și moneda pierdută ține doar de proprietar, iar asta fiindcă este foarte posibil ca o oaie sau o moneda să poată face ceva pentru a se căuta sau se găsi pe sine. Prin urmare, creștinismul nu ține ca omul să îl caute pe Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care îl caută pe om. Acesta este singurul aspect care face ca creștinismul să fie unic de celelalte religii ale lumii, în care omul este în căutarea lui Dumnezeu. Dumnezeu mereu ne caută ori de câte ori ne pierdem. Mântuirea precum și iertarea sunt inițiative ale lui Dumnezeu și nu ale noastre. De aceea Dumnezeu este mereu gata să ne ierte, dacă ne cerem iertare, să ne mântuiască și să nu se răzbune pe noi pentru păcatele pe care le-am comis. El este mereu gata să ne ofere iubirea sa.
