Duminica a 7-a a Paștelui (C)

Fap 7,55-60
Ap 22,12-14.16-17.20
In 17,20-26

În prima lectură de la această sfântă Liturghie am avut ocazia să ascultăm despre moartea sfântului Ștefan, primul martir al Bisericii, urmând ca în cea de-a doua lectură să ascultăm un text luat din cartea apocalipsului Sfântului apostol Ioan, ce ne-a vorbit despre lumea ce va veni, despre promisiunea că Domnul și mântuitorul nostru Isus Cristos va veni din nou la sfârșitul lumii, pentru a-și susține poporul.

Însă, în textul evangheliei de astăzi, am avut ocazia să ascultăm despre rugăciunea pe care Isus, Domnul nostru, a făcut-o Tatălui său ceresc, pentru discipoli săi, dar mai ales pentru toți cei care cred în el, pe scurt pentru întreaga Biserică. El s-a rugat pentru bine lor, ca Dumnezeu Tatăl, prin el, să binecuvânteze mulțimea de oameni, ca să îi aducă la mântuire și la gloria promisă celor credincioși lui.

Cu alte cuvinte, ceea ce am ascultat la Liturgia Cuvântului de la această sfântă Liturghie, din cea dea șaptea Duminică din Timpul Pascal, scot în evidență natura credinței noastre în Dumnezeu, despre cum persecuțiile vor fi mereu o parte a vieții noastre, însă, după cum am zis deja, Dumnezeu nu îi va lăsa singuri, El va continua să îi îndrume și să le arate calea spre viața veșnică. Dumnezeu va fi puterea și tăria lor. Dacă ei vor rămâne în El, atunci cu siguranță nu vor fi dezamăgiți.

De ce oare acestea? Isus ne-a spus în repetate rânduri despre problemele cu care va trebui să se confrunte Biserica, problemă care ne-a și fost prezentată în prima lectură de la această sfântă Liturghie, prin istoria martiriului sfântului Ștefan. Presiunile exterioare și persecuția îndreptată împotriva Bisericii și a credincioșilor este o realitate continuă, realitate care nu va dispărea niciodată. Din moment ce, încă din primele momente ale Bisericii au existat persoane care s-au opus mesajului și adevărului lui Cristos, în persoana Romanilor și a evreilor, iar apoi a ereticilor și a altor necredincioși, apoi Turci iar acum din partea tuturor celor care refuză să creadă în Dumnezeu, atei și cei care îl resping pe Cristos.

Dacă stăm să ne gândim puțin ne vom da seama cum, chiar și în zilele noastre, în anumite locuri de pe planetă, persecuția creștinilor e o realitate prezentă. Ororile persecuției, mai ales din partea ateilor și a regimurilor ostile creștinismului, după cum a fost cel sovietic, apoi teribilele persecuții din China, Coreea de Nord care încă sunt în toi, toate acestea și multe altele vor avea loc și au loc din când în când.

În orientul mijlociu și în alte părți ale lumii, creștini sunt aprig persecutați, respinși și ridiculizați pentru credința lor în Dumnezeu. Se confruntă cu diverse dificultăți în această menținere, păstrare a credinței, sunt opriți din a-și trăi credința în mod liber, iar unii dintre ei chiar ajung să fie torturați și persecutați, martirizați pentru credința lor, după cum s-a întâmplat și cu sfântul Ștefan. Totul pentru că a avut curajul să își apere credința în ciuda fricii de a fi persecutat.

Noi încă nu avem parte de astfel de persecuții aprige, de aceea, ceea ce va trebui noi să facem e de a ne ruga pentru toți acești creștini persecutați. Va trebui să ținem minte mereu ceea ce ne-a spus Domnul nostru Isus Cristos,  și ceea ce sfântul Ștefan ne-a arătat astăzi cu atâta curaj. Isus a spus la un moment dat că înainte, dacă o persoană făcea pe altcineva să își piardă un ochi atunci și acel altcineva trebui să scoată ochiul celui care l-a făcut să și-l piardă pe al lui. Pe scurt, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Însă Cristos ne-a spus clar că între noi creștini nu trebuie să fie așa.

Principiul dreptății prin răzbunare nu mai este valid la noi creștini, nu trebui să îl aplicăm, fiindcă acea lege a fost dată de Dumnezeu în trecut, ca un mijloc de a domni în mijlocul poporului său rebel, care adesea refuza să asculte și să se supune poruncilor și legilor sale, motiv pentru care a și fost nevoie de astfel de măsuri drastice care să îi facă să fie mai ascultători și supuși. Și totuși, scopul legii rămâne același, adică, acela ca omenirea să fie capabilă să îl descopere și să îl iubească pe Dumnezeu.

Din păcate ura și ranchiuna purtată unul față de celălalt stă în natura noastră omenească. Unii dintre noi care deja au avut parte de această experiență a ranchiunei și urii față de cineva, știm foarte bine cât de periculoase și puternice poate fi. Tindem să o ținem mereu în interiorul nostru, motiv și pentru care ne fac să fim mereu mânioși, dar mai ales ne determină să facem lucruri destul de periculoase, uneori ajungându-se chiar până la răni și dureri fizice cauzate celor din jur.

Lumea în care trăim funcționează pe principul reciprocități, adică, dacă cineva îți provoacă vro durere ori necaz, atunci și noi, la rândul nostru trebuie să îi provocăm durere și necaz. Însă, întrebarea e, conștientizăm noi oare ceea ce facem cu adevărat? Realizăm noi oare faptul că nu facem nimic altceva decât să perpetuăm acest ciclu al urii, al durerii, al mâniei și al suferinței? Provocăm durere cuiva, iar acea persoana se va răzbuna și ea înapoi, apoi noi i-o întoarcem iar cu aceiași monedă, apoi și ea din nou nouă, și iar și iar. Un ciclu nesfârșit, de durere care nu face nimic altceva decât să ducă la mai multă ură durere și suferință.

De aceea, noi creștini, suntem datori să iubim, să arătăm celorlalți cum arată adevărata iubire a lui Cristos, a noastră, o iubire adevărată, necondiționată și pură, după cum Domnul nostru însăși ne-a arătat și ne arată necontenit. Iubirea pe care Cristos Domnul nostru ne-a arătat-o poate fi rezumată în cuvintele pe care el însuși le-a rostit cu aceiași ocazie în care a vorbit despre dreptatea prin răzbunare. Ne-a spus că suntem datori să iertăm pe cei care au păcătuit împotriva noastră, că suntem datori să ne rugăm pentru cei care ne urăsc și ne persecută.

Ba chiar în rugăciunea Domnească, în rugăciunea Tatăl nostru, care am învățat-o de la însuși Cristos, găsim un element esențial, acela că noi ne rugăm ca Dumnezeu să ne ierte greșelile după cum și noi iertăm greșiților noștri. Asta e ceea ce se întâmplase și cu sfântul Ștefan chiar înainte ca acesta să moară. El i-a iertat pe toți, exact după cum și Cristos, pe cruce, le iertase păcatele și greșelile.

Asta înseamnă că, ca și creștini, noi va trebui să ne rugăm pentru perseverență și putere, ca în mijlocul acestor persecuții și provocări cu care ne confruntăm în această lume atât de ostilă, să nu renunțăm, și să nu cedăm la cerințele diavolului și ale acestei lumi. De asemenea, va trebui să ne rugăm și pentru puterea de a ierta și de a iubi, mai ales de a-i ierta pe cei care ne-au persecutat, de a-i iubi în ciuda faptului că ei ne-au urât primi. Pentru ca prin acea iubire, ei să poată fi vindecați de ura și ranchiuna pe care o poartă împotriva noastră, ură care îi ține departe de convertire și de obținerea iertării pentru toate păcatele lor îndreptate împotriva lui Dumnezeu.

Și într-un final, după cum am menționat deja, că acele mari probleme, persecuții mereu vor veni din afara Bisericii. Isus însă ne-a avertizat și de acele probleme care vor veni din interiorul Bisericii. El mereu i-a avertizat pe discipoli săi să fie atenți la profeți falși, la învățători falși, la lupii îmbrăcați în piele de oaie, căutând să le înșele și să le ademenească de la mântuirea lui Dumnezeu.

Acești profeți falși sunt oameni, bărbați și femei egoiste, care nu fac nimic altceva decât să aducă diviziunea și dezbinarea în interiorul Bisericii însăși, determinând unii creștini să îi urmeze pe ei în răspândirea acestor învățături și principii false despre Domnul, totul pentru a servi propriului lor interes, dorințe și ego. De-a lungul secolelor, încă din primele zile ale Bisericii, am fost conștienți la cei care au adus dezbinarea, precum gnostici, Arius, Nestoriu, iar mai târziu Luther, Calvin, regele Henric al VIII-lea al Angliei, și mulți alți, care au dus credincioși pe căi greșite și au dezbinat Biserica lui Cristos.

Isus sa rugat Tatălui pentru ca el să mențină mereu poporul său credincios într-o Biserică unită. S-a rugat din greu pentru unitate, repetând, din nou și din nou nevoia de unitate, ca toți credincioși să fie uniți într-un singur popor și într-un singur trup, în Biserică, după cum el însuși și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt sunt o unitate perfectă în Dumnezeu, în Preasfânta Treime.

Prin urmare, astăzi și de azi înainte, pe lângă rugăciunea pentru credincioșii persecutați din lume, și pe lângă rugăciunea pentru credința Bisericii, va trebui să ne rugăm și să muncim și pentru întregirea unității Bisericii lui Dumnezeu. Biserica lui Dumnezeu nu constă doar în clădiri și structuri, nu constă doar în preoți, în episcopi călugări și călugărițe. Ci constă într-un singur trup ce îi cuprinde pe toți, fără excepții, pe poporul credincios care crede în Dumnezeu, care prin Biserică călătoresc împreună spre mântuirea în Dumnezeu.

De aceea va trebui să realizăm cu toți că unitatea Bisericii a fost ruptă în repetate rânduri, și mulți din cei care se numesc credincioși se află în afara ei. După cum spune și acea expresie că Extra Ecclesiam nulla salus, că în afara Bisericii nu există mântuire. Prin urmare, pentru toți acești frați și surori ale noastre, încă mai există speranță, speranța și momentul de a se întoarce în sânul sfintei Bisericii, motiv pentru care e de datoria și responsabilitatea noastră de a-i primi cum se cuvine, de a-i ajuta și de a-i încuraja să se întoarcă.

În încheiere vă invit să ne rugăm împreună pentru toți credincioșii, ca toți să se întoarcă și să îmbrățișeze sfânta Maică Biserică, Trupul lui Cristos, pentru ca astfel toți împreună să îl lăudăm pe Dumnezeu și să ne închinăm lui ca un singur popor, să ne găsim calea, drumul spre mântuirea sa. Va trebui să muncim împreună, pentru ca fiecare dintre noi să poată fi tot mai aproape de iubirea lui Dumnezeu. Fie ca Domnul să ne ajute, și să restaureze unitatea Bisericii, și să îi ajute pe toți cei care sunt persecutați pentru credința lor. Amin