În textul evangheliei după Matei, Cristos a spus mulțimii o parabolă, mai exact parabola talanților, în care trei servitori primesc un anumit număr de talanți pentru timpul în care stăpânul lor va fi plecat. În acest timp, doi dintre ei fructifică talanți lor, pe când al treilea, îl păzește din frică. Când stăpânul lor s-a întors, pe primi doi i-a lăudat și i-a lăsat să păstreze talanți iar pe al treilea la făcut rău și i-a luat talantul.
Sfântul părinte papa Francisc, spunea la un moment dat într-o omilie de-a sa ținută cu ocazia sfintei Liturghii din Ziua Mondială a Săracilor din 19 noiembrie 2017, că această parabolă ne vorbește despre daruri. Ne spune că noi suntem destinatarii acelor talanților ai lui Dumnezeu, „fiecăruia după propria putere” (Mt 25,15). Iar dacă stăm să ne gândim puțin ne vom da seama că cu toți avem talanţi, că suntem “plini de talanţi” în ochii lui Dumnezeu. De aceea nimeni nu se poate considera inutil, nimeni nu se poate considera aşa de sărac încât să nu poată dărui ceva altora.
Însă Dumnezeu ca Tată iubitor şi exigent cum este, ne responsabilizează. Iar de acest lucru ne putem da seama din această parabolă în care fiecărui servitor îi sunt daţi talanţi de multiplicat. Însă, în timp ce primii doi realizează misiunea, al treilea servitor nu face să rodească talanții; restituie numai ceea ce a primit: “M-am temut – spune el -, m-am dus şi ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai ce este al tău” (v. 25). Acest servitor primeşte în schimb cuvinte dure: “rău şi leneş” (v. 26). Ce nu i-a plăcut Domnului despre el? Într-un cuvânt, probabil că s-a demodat puţin şi totuşi este foarte actual, aş spune: omisiunea. Răul său a fost acela de a nu face binele. Şi noi avem adesea ideea că n-am făcut nimic rău şi pentru aceasta suntem mulţumiţi, presupunând că suntem buni şi drepţi. Însă, astfel riscăm să ne comportăm ca slujitorul rău: nici el n-a făcut nimic rău, n-a irosit talantul, ba chiar l-a păstrat bine sub pământ. Dar a nu face rău nu este suficient. Pentru că Dumnezeu nu este un controlor care caută bilete necompostate, este un Tată care caută fii, cărora să le încredinţeze bunurile sale şi proiectele sale (v. 14).
Omisiunea este şi un mare păcat faţă de cei săraci. Însă în acest caz el are un nume mai exact, adică indiferenţa. Înseamnă a spune: “Nu mă priveşte, nu este treaba mea, este vina societăţii“. Înseamnă a ne întoarce privirea atunci când cel de lângă noi este în nevoie, înseamnă a schimba canalul imediat ce o problemă serioasă ne deranjează, înseamnă şi a ne mânia în faţa răului fără a face nimic. De aceea va trebui să ținem mereu cont că Dumnezeu nu ne va întreba dacă am avut mânia justă, ci dacă am făcut binele.
Cineva a spus la un moment dat că a rămâne surzi la acel strigăt, când noi suntem instrumentele lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe cel sărac, ne pune în afara voinţei Tatălui şi în afara proiectului său, pentru că acel sărac “va striga împotriva ta la Domnul: va fi păcat asupra ta!” (Dt 15,9).
Însă de ce papa Francisc a instituit această Zi Mondială a Săracului pentru ziua de 19 noiembrie, de unde atâta înțelegere și îndreptare asupra lor? Răspunsul ar putea fi și următorul, că în acele momente, în care papa Francisc vorbește despre săraci, el nu face nimic altceva decât să continue și să susțină tradiția marilor susținători ai ei. De exemplu, Sfântul Francisc de Assisi s-a făcut sărac pentru a-i înțelege pe săraci după modelul lui Isus care, „deşi era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogăţiţi” (2 Cor, 8, 9).
Probabil și pentru faptul că înainte să ajungă episcop, sfântul părinte a fost preot călugăr iezuit, ce a trăit o viață comunitară sau faptul că era copil de emigranți, Bergoglio ajunge să se apropie foarte mult de săraci și să-i înțeleagă. De altfel, nu puțini au fost sfinții care îl identificau pe cel sărac cu persoana lui Isus Cristos, o identificare care mergea până acolo încât scriau cuvântul ”sărac” cu majusculă sau îl vedeau pe Isus în cel sărac așa cum îl vedeau în Euharistie.
Pe lângă sf. Francisc din Assisi, avem în acest caz seria marilor sfinți italieni ai secolului al XIX-lea: Don Calabria, Don Morinello, Don Orione, Don Guanella, Fer. Iacob Cusmano.
Astfel, în încheiere, să îl rugăm pe Dumnezeu, părintele săracilor și al bogaților, pe părintele tuturor, ca inspirați de exemplul multor sfinți care s-au aplecat asupra săracilor cu iubire și cu grijă părintească, să ne ajute și pe noi să nu ne închidem inima și mâinile față de ei, ci asemenea lor, să ne ajute să ne apropriem de ei cu iubire. Amin.
