Sir 35,15b-17.20-22a
2Tim 4,6-8.16-18
Lc 18,9-14
Un mare predicator pe nume Charles Haddon Spurgeon a spus la un moment dat să Nu fii mândru de rasă, față, loc sau har.
Această reamintire, făcută de acest predicator, este și o reamintirea făcută fariseilor în textul evangheliei de astăzi, dar și tuturor celor care se comportă asemenea fariseilor. Isus însuși a spus, Cine se înalță pe sine va fi umilit.
Parabola din textul evangheliei de astăzi este de asemenea și cea căruia, fiecare dintre noi, trebuie să îi acorde o atenție mai specială. Iar asta fiindcă este o poveste a două persoane credincioase, a unui fariseu și a unui vameș sau a unui colector de taxe pentru romani. Amândoi erau credincioși aceluiași Dumnezeu, ei aparțineau aceleiași religii, ei se închinau în același templu, ei erau credincioși activi care participau la ceremoniile din templu și care își rosteau zi de zi propriile rugăciuni. Motivul pentru care ar trebui să fim atenți la această istoriară nu e doar pentru a învăța secretul oferirii unei adorării acceptabile față de Dumnezeu ci mai ales de a duce o viață de credință ce ne duce la justificare și nu la dezamăgire la finalul zilei. La sfârșitul adorării, unul dintre cei doi s-a dus la casa lui împăcat cu Dumnezeu iar celălalt nu.
Fariseul, care tradus înseamnă cel separat, era o persoană extrem de disciplinată și devotată religiei, asemenea unui om bun, care muncește din greu, nu zăbovește dormind aiurea, e onest, se roagă mereu, și cel mai probabil cel mai fidel client la rabini. Profund loial față de tradițiile religioase ale poporului, cea mai respectată persoană religioasă din comunitate, care refuză mereu colaborarea cu puterea militară ocupantă Romană, un credincios care s-a dedicat pe sine însuși unei vieții de rugăciune regulată și de observare a legii lui Dumnezeu. dar mai presus de toate care a mers dincolo de cerințele legii, prin postirea de două ori pe săptămână, adică Lunea și Joia, și nu doar o singură dată pe an după cum cerea legea iudaică, de sărbătoarea lui Yom Kipur. Care dă zeciuială din tot ceea ce câștigă și nu doar ceea ce se cere obligatoriu.
Vameșul, sau colectorul de taxe, pe de altă parte, era în mod general ținut deoparte de oameni, era privit ca un om de o moralitate scăzută, de joasă speță am putea spune, ce se afla într-o stare de necurăție rituală din cauza faptului că lucra cu păgâni Romani, amestecându-se cu ei și ocupându-se în mod regulat de mânuirea banilor lor necurați, pe scurt, un păcătos public, un trădător și un hoț la drumul mare, un adept al fraudei oamenilor prin metode josnice. Vameșul era privit mai prejos chiar și decât hoți.
Farisei credeau într-un Dumnezeu discriminatoriu, care iubea oameni buni și îi ura pe cei răi. Ba chiar se afișa înaintea lui Dumnezeu și îi reamintea de îndeplinirea mult prea fidelă a datoriilor și a așa zisei obligații. Motiv și pentru care imediat învăța să iubească numai oameni buni asemenea lui și să privească în jos cu dispreț la oameni răi, la cei păcătoși, la cei asemănători acelui vameș. El, după cum ne spune și textul evangheliei de astăzi, se credea în sine drept și-i disprețuia pe alții (v.9). Tot acesta spunea că Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni: hrăpăreți, nedrepți, adulteri, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câștig» (v.11-12). Fariseul nu reușea să recunoască propria sa nevoie de Dumnezeu, convins fiind de propria sa dreptate, afișându-se prins în rugăciune, dar de fapt, în realitate el nu oferea nici o mulțumire, plăcere lui Dumnezeu, el nu cerea și nu avea nevoie de milostivirea lui Dumnezeu, el era mult prea bun pentru acestea. El pleacă cu nimic altceva decât cu propria sa aroganță.
În timp ce vameșul cunoștea faptul că vocea poporului nu e mereu și vocea lui Dumnezeu. El încă spera să fie mântuit, nu pentru meritele nici uneia din aceste realizări morale ci datorită milostivirii lui Dumnezeu. El nu se încredea în sine însuși sau în ceea ce făcuse ci doar în milostivirea lui Dumnezeu. Nu avea curajul nici măcar să privească la cer, ci își bătea inima spunând, Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!» (v. 13). Era conștient de propria sa stare de păcat și de nevoia sa profundă de milostivirea lui Dumnezeu.
Care ar trebui să fie lecția pe care o putem învăța de la acești doi credincioși în Dumnezeu, lecție pe care să o practicăm în viața noastră de zi cu zi ca și creștini?
În primul rând, va trebui să ne admitem greșelile și starea noastră de păcătoși. Asemenea vameșului, care în momentul în care a comis o greșeală nu i-a fost frică să o admită. Admiterea unei greșeli este primul pas spre o soluționare rapidă. Negarea ei sau încercarea de a da vina pe celălalt nu ne va fi de nici un ajutor. Alți doresc să fixeze lucrurile așa cum putem, de aceea întrebarea e, ce suntem dispuși să facem pentru a o corecta. Iar asta fiindcă lumea în care trăim nu este una perfectă dar mai ales nimeni nu e perfect. Cu toți facem adesea câte o greșeală. Ori de câte ori comitem o greșeală, imediat ne este și rușine și repede dorim să negăm eroarea sau să privim spre altceva ori altcineva pe care să dăm vina. Este o ispită pe care va trebui să o învingem.
Nu e ușor să admitem o greșeală fiindcă mândria noastră va fi cea care va fi rănită. Însă când greșim față de cineva, totodată provocăm și durere, greșim și păcătuim împotriva lui Dumnezeu. Însă, țineți minte faptul că admiterea unei greșeli este de obicei cea mai rapidă cale spre găsirea unei soluții.
În al doilea rând, va trebui să alegem umilința în locul mândriei. A existat la un moment dat un boxer din america latină, pe nume Marco Antonio Barrera. Acesta se antrenase atât de mult pentru unul din meciurile sale cu un al boxer pe nume Manny Pacquiao. Însă înainte de a avea loc lupta, a adresat atât de multe cuvinte arogante împotriva adversarului său și a antrenorului său Freddie Roach, încât până și oameni, fani au rămas surprinși. Însă acesta a pierdut lupta, iar acum el era cel care a fost surprins, atât de surprins încât chiar se gândea să se retragă complet din box. Mândria aduce cu sine și rușinea, rușine pe care acest boxer a învățat-o pe propria piele. El e o lecție bună pentru noi toți. O lecție, după cum spune și președintele nostru, Așa nu!
Mândria este o atitudine ce ne face pe noi să luăm asupra noastră tot creditul, asemenea fariseilor din evanghelia de astăzi. Pentru realizările noastre și pe învinovățirea celorlalți pentru greșelile noastre. Pe de altă parte, umilința este o atitudine ce vede atât realizările noastre dar mai ales propriile greșeli și eșecuri din perspectiva lui Dumnezeu.
Timpul mereu este de partea lui Dumnezeu. O persoană poate fi cea mai frumoasă din lume, însă, într-un final, timpul va adăuga frumuseții lui, sau al ei, riduri acelei fețe tinere, și nici o operație sau alte intervenții nu va putea înlătura faptul că timpul a ajuns-o și pe aceea persoană.
O persoană poate fi cea mai puternică și cea mai înțeleaptă persoană din lume însă anii îl vor ajunge din urmă și nimeni și nimic nu va putea să facă ceva în această privință. Nu noi suntem cei care avem control asupra timpului. Fiecare dintre noi are un număr limitat de bătăi de inimi care se pot termina oricând, în orice clipă. De aceea, haideți să fim umili. Iar asta fiindcă ceea ce face ca o persoană să fie cu adevărat umilă este faptul că este dispusă să fie sub autoritatea lui Isus Cristos. Știe că este slabă, motiv și pentru care își tot repetă sieși însăși că fără Isus Cristos nimic nu poate fi realizat.
În al treilea rând, va trebui să îl alegem pe Dumnezeu mai presus de orice altceva. Dumnezeu este alegerea cea mai bună. Dacă alegem să depindem de Dumnezeu vom duce o viață plină de umilință. Înțelegem faptul că cunoștințele noastre, puterea, bogăția și tot ceea ce avem vine de la Dumnezeu. Când ne încredem în Dumnezeu, avem imediat parte și de experiența păcii și cultivăm în propriile inimi mulțumirea și recunoștința.
Am dat zilele acestea de o poveste despre un faimos inventator al telegrafului, Samuel Morse care a fost întrebat la un moment dat dacă a întâlnit vreo situație în care nu a știut ce să facă. Morse a răspuns că De mai multe ori, și de fiecare dată când nu am reușit să văd clar calea, am căzut în genunchi și m-am rugat lui Dumnezeu să îmi de-a lumină și înțelegere.
A fi umil sau a fi mândru e întotdeauna o alegere a noastră. Însă ceea ce va trebui să alegem e umilința fiindcă aduce mult mai multe rezultate. Conștientizarea faptului că fiecare persoană este înzestrată cu daruri, cu capacități unice de a face ceva bine, nu ar trebui folosită ca pistă de lansare pentru mândrie.
În al patrulea rând, va trebui să ne rugăm. Rugăciunea este comunicare și legătură, conexiune. Cele trei fructe ale rugăciunii sunt, prezența lui Dumnezeu, pacea minții și a inimii mai ales că o lume de rugăciune este o lume de pace, și cel de-al treilea rod este vestirea, proclamarea.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra unor cuvinte rostite tot de la Charles Haddon Spurgeon, Umilința înseamnă să faci totul corect, estimând totul la sine. Amin
