Sir 35,15b-17.20-22a
2Tim 4,6-8.16-18
Lc 18,9-14
Am dat zilele acestea de un filmuleț pe internet care făcea publicitate la hotdogs. În această publicitate o fetiță stătea în patul ei și scria în jurnalul ei următoarele, Dragă jurnalule, Carol m-a invit la cină, și e atât de drăguț. Însă eu nu sunt atât de drăguță, mănânc prea mult, sunt grasă. Așa că de azi înainte îmi i-au rămas bun de la ciocolată, de la paste, de la hotdog! Însă când s-a întors într-o parte a văzut un hot-dog pe o farfurie. La care fetița Yamii… Papa Carol. Și a mâncat hot-dog-ul.
În lumea afacerilor, competiția este un lucru bun. Și o putem vedea la televizor, auzim de ea la radio și citim despre ea în ziare, despre competiție, publicitate. Aceștia trebuie să își arate produsele dacă doresc ca acestea să fie cele mai bine vândute.
Asemenea hotdog-ilor, dacă tot am început cu ei, nu există numai un singur tip de hot-dog, ci găsim multe tipuri, tipuri care diferă de la un local la altul. Unele sunt mai delicioase, altele nu chiar atât de bune, unele sunt prea tari altele sunt ca celofanul. Însă pentru mine personal, consider un lucru bun că sunt atât de multe alegeri, fiindcă poți selecta pe cel care îți place mai mult. Însă ceea ce e rău la toată această competiție e faptul că îi distruge pe ceilalți. De exemplu, adesea vedem la unele reclame, că produsul nostru este mai bun decât al lor. Însă dacă stăm să ne gândim, nici o firmă nu va spune că produsul lor nu e bun, ci mereu vor spune că al lor e cel mai bun.
Dacă stăm să vorbim despre tot ceea ce ține de viața spirituală, cuvântul competiție și comparație, cuvinte ce sunt atât de des folosite de lumea afacerilor, sunt complet în afara subiectului. Iar asta fiindcă în momentul în care o anumită persoană începe să se compare pe sine însăși cu alți, ei bine va realiza că nu e cel mai bun, ceea ce nu trebui să se întâmple. Dacă începe să concureze cu ceilalți, că e cea mai bună persoană din lume fiindcă nu are dușmani, că nu a distrus pe nimeni, că e foarte umil și că nu face nimic rău, că e o persoană foarte conștientă și foarte mândră de sine însuși. Dacă el mereu critică și nu oferă niciodată o soluție alternativă problemei, atunci tot ceea ce dorește să realizeze e faptul că el mereu are dreptate. De aceea, nu trebuie să folosim, niciodată cuvântul comparație sau competiție dacă dorim să îl urmăm pe Dumnezeu. În viața noastră spirituală, ar trebui să spunem mereu, Sunt cel mai rău!. Cu alte cuvinte, de ceea ce e nevoie e de umilință.
Asta e și ceea ce s-a întâmplat în textul evangheliei de astăzi. Fariseul se lauda pe sine însuși fiindcă, conform acestuia el era cea mai bună persoană din toate. El postea de două ori pe săptămână și plătea zeciuială din tot ceea ce câștiga spre diferență de ceilalți, asemenea vameșului, care era hrăpăreț, nedrept și adulter. Care se ruga astfel lui Dumnezeu cu capul ridicat. Nu știu dacă făcea aceasta zi de zi sau doar în ziua Domnului, asemenea nouă.
Vameșul, pe de altă parte, nu îndrăznea sub nici o formă să își ridice privirea spre cer. Tot ceea ce făcea el era să își bată pieptul și să spună Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!. Însă acesta e singurul care s-a întors acasă mulțumit de acceptarea din partea lui Dumnezeu, totul datorită conștientizării păcatelor sale și a disprețuirii acestora dar mai ales a mărturisii lor. Fariseul împlinea tot ceea ce era cerut de lege iar uneori chiar mai mult. După cum am spus deja, postea de două ori pe săptămână, cu toate că legea iudaică cerea doar o dată pe an, plătea zeciuială chiar și pe lucrurile cele mai nesemnificative, când de fapt trebuia doar pe cele mai importante, mari. Însă Biblia nu ne spune nimic despre bunătate, caritate, dreptate și iubire. Cu alte cuvinte, de ceea ce avem noi nevoie e de rugăciune umilă sau de slujire umilă. Acestea două sunt cele care contează cu adevărat.
Pe care din cei doi ar trebui să îl urmăm, pe fariseu sau pe vameș? Putem urma ceea ce făcea fariseul. El punea în practică legea lui Dumnezeu cu multă fidelitate. El făcea ziua lui Dumnezeu una cu adevărat sfântă. El învăța cum să postești și cum să te sacrifici. Așa că nu trebuie să îl condamnăm în totalitate. Ci doar pentru atitudinea sa, a mândriei și a acelei boli numită și insensibilitate datorată egoismului. După cum spusese și un renumit predicator la un moment dată, că Umilința este cea mai dificilă virtute. Însă mulțumesc lui Dumnezeu că eu am acea virtute. Toți din biserică au început imediat să râdă fiindcă în clipa în care susții că ești umil, de fapt admiți că ești mândru.
Dar vameșul? Putem să îl urmăm pe el, însă nu și faptele sale. Iar asta fiindcă era abuziv. El nu urma legea lui Dumnezeu fiindcă fura și storcea bani extra de la oameni. Ceea ce putem urma de la el e umilința sa. O persoană care cunoaște cum să fie umilă, e pregătită oricând să accepte criticile constructive și nu va ascunde niciodată propriile sale greșeli, asemenea acestui vameș, dispus mereu de a se schimba.
În încheiere vă invit să reflectăm asupra unui proverb idiș care spune că Prea umil înseamnă pe jumătate mândru. Prea multă umilință înseamnă mândrie, spune un alt proverb german. Nimic nu dovedește umilința mai bine decât umilirea. Amin
