2 ianuarie

In 1,19-28

Mărturia lui Ioan Botezătorul despre el însuși

Cine ești tu? Cum te vezi pe tine însuți? Acestea sunt întrebările pe care ni le adresăm uneori unul altuia. Însă astăzi, ar trebui să ne punem aceste întrebări în special nouă înșine, după care să începem să căutăm răspunsul în interiorul nostru: Cine sunt eu? Cum mă văd pe mine însumi? În lumea noastră complexă acestea două sunt întrebări esențiale. Sunt atât de mulți care sunt dispuși să ne ofere identități deja-făcute. Unele dintre aceste identități sunt foarte strânse. Mulți privesc la noi și nu doresc să cunoască cine suntem; ei văd doar identitatea pe care doresc să ne-o impună. Însă noi avem o cunoaștere mai bună a locului în care ne putem găsi identitatea noastră reală.

În textul evangheliei de astăzi, uni preoți și leviți au venit la Ioan Botezătorul pentru a-l întreba: cine ești tu? Ei i-au adresat această întrebare nu din curiozitate ci din pură suspiciune, iar asta fiindcă Botezătorul era unul dintre cele mai remarcabile caractere. El se îmbrăca asemenea lui Isaia profetul și avea un profund sens al misiunii sale combinat cu o amplă măsură de onestitate neînfricată. El era fiul unui preot, Zaharia, însă care nu avea nimic de-a face cu templul. Mulți oameni veneau la el pentru ai asculta cuvintele și învățăturile. În acel timp, adunările de oameni era un lucru destul de periculos mai ales că Israelul se afla sub ocupație Romană, ceea ce putea duce cu ușurință la revoltă iar guvernul Roman ar fi recurs la violență pentru a-i potoli.

Sfântul Ioan își cunoștea identitatea iar asta datorită umilinței sale. El spunea că era un profet trimis de Dumnezeu. El ar fi putut spune și că era Mesia, mai ales că în acea perioadă existau destui faliși Mesia. Însă din cauza umilinței sale, datorită faptului că era umil, nu s-a numit astfel, ci s-a numit un simplu mesager care pregătește calea Domnului.

Ceea ce se întâmplă cu noi e faptul că ne place să ne lăudăm cu noi înșine. De multe ori, pentru a ne putea promova începem să ne punem pe noi înșine în relație cu unele personalități populare, precum politicieni, mari doctori, preoți și episcopi și mulți alți asemenea. Însă asta nu suntem noi. Cu cât ne identificăm mai mult pe noi înșine cu persoane cunoscute, pe atât mai mult ființa noastră reală rămâne necunoscută. De ceea ce avem nevoie e de umilință. Umilința este o atitudine esențială de care avem nevoie dacă dorim să avem succes în viața noastră spirituală. Oricare altă mândrie de sine este un obstacol pe calea umilinței. Adevărata umilință nu este de fațadă, aranjată. Ci cere o constantă renunțare a voinței proprii și o deschidere față de cuvântul lui Dumnezeu chiar și în momentele în care diferă de conceptele noastre proprii, de voința noastră proprie.

Umilința necesită sinceritate și onestitate asemenea unui copil mic a cărui spontaneitate naturală și acceptare a vieții este antiteza personalității complicate a unui adult, cu multe sale măști, resentimente ascunse și prejudicii. Paradoxul e acela că o persoană umilă câștigă mai mult respect de la ceilalți decât persoana care e mândră și puternică. Persoana umilă nu consideră bunurile și realizările sale ca fiind ale sale proprii ci ca un dar de la Dumnezeu căruia trebuie să i acorde recunoștință pentru tot.

În încheiere permiteți-mi să împrumut aceste cuvinte luate din Bhagavad Gita, din Hinduism despre umilință:  Fi umil, fi nevinovat, să nu ai nici o pretenție, fi drept, îngăduitor; slujește-l pe învățătorul tău cu o ascultare adevărată, păstrându-ți mintea și trupul în curăție, liniște, fermitate, stăpânește-ți ego-ul… Amin