Vineri din săptămâna a 33-a de peste an

Lc 19,45-48

Alungarea vânzătorilor din templu

Există o zicală despre mânie care sună cam așa, O persoană care este nervoasă pe un motiv întemeiat, pe persoana corectă, în modul corect, la momentul corect și pe durata corectă merită laude.

În evanghelia după Matei la capitolul 11 versetul 29, Isus este descris ca fiind blând și smerit cu inima. Pe lângă asta, noi avem atât de multe descrieri despre Isus ca fiind, iubitor, pâine vie, viața, un mare doctor, judecătorul cel drept, mărgăritarul de mare valoare, stăpânul cel bun, dătătorul de odihnă și multe altele asemenea. Însă în textul evangheliei de astăzi aceste descrieri ale noastre despre el par să nu mai fie chiar atât de adevărate. Iar asta fiindcă Isus arată că el nu este chiar atât de moale. Uneori el are parte și de experiența unor sentimente puternice precum mânia și le și exprimă fără echivoc. Iar dacă stăm să ne gândim e destul de surprinzător faptul că de cele mai multe ori noi asociem mânia cu păcatul. E ca și cum starea de nervozitate și mânie e o stare de păcat. Însă mânia nu e o stare de păcat. E un dar oferit de Dumnezeu ce are scopul de a ne ajuta în anumite momente de exemplu, în apărarea proprie, sau în protejarea altora, în apărarea celor slabi, în slujba dreptății și altele. Ceea ce poate fi păcat este expresia excesivă sau ne-adecvată a mâniei.

Ce la făcut oare pe Isus să se enerveze? El s-a mâniat pe faptul că templul este folosit pentru scopuri comerciale de nimeni altul decât marele preot însuși în loc să îl folosească ca și o casă de rugăciune. El s-a simțit ofensat de acest abuz. Cu toți știm că dacă Biserica este transformată într-o piață, oameni sunt automat privați de un loc adecvat de rugăciune și de o atmosferă de reculegere interioară și de meditație. De cele mai multe ori suntem deranjați când cineva, precum un copil, fuge înainte și înapoi prin biserică în timp ce ne rugăm. Asta e ceea ce îl ofensează pe Isus pentru faptul că e împotriva propriului nostru bine sau împotriva binelui celorlalți.

La un moment dat un preot oficia căsătoria unui prieten apropiat de al lui. Chiar înainte de celebrare preotul îi anunțase pe cei care participau, care erau destui de mulți, să își oprească telefoanele sau să le pună pe silențios pentru ca să poată participa cum trebuie la solemnitatea acelei ocazii. În timpul ceremoniei de căsătorie, un telefon a și început să sune destul de zgomotos aproape de cuplu. Și spre surprinderea preotului era chiar telefonul mirelui, chiar celui care era personajul principal al evenimentului.

Un preot spusese într-una din omiliile sale că probabil, acesta e un mod prin care putem aduce mesajul pe care Domnul dorește să ni-l transmită în textul evangheliei de astăzi. Casa sa va fi o casă de rugăciune și mereu va fi respectată și folosită în acel mod și nu în altul. Folosirea și sunetul de telefoane mobile în timpul sfintei Liturghii a devenit tot mai frecvent un semn major al lipsei de respect și al distragerii celorlalți credincioși.

Însă ceea ce e și mai supărător e faptul că cei mai mulți creștini nu mai dau deloc pe la biserică după ce sunt botezați. Nu îi mai găsești nicăieri. Asemenea povestioarei despre trei preoți parohi relatată de vestita revistă Reader Digest care s-au dus într-o bună zi împreună la o cafea și și-au dat seama că toate bisericile lor au o problemă cu infestarea de lilieci. M-am enervat atât de tare, a spus unul dintre ei, Am luat o pușcă și am început să trag în ei. Ceea ce a realizat a fost doar găuri în tavanul bisericii însă de lilieci tot nu a scăpat. Am încercat să îi prind vii, a spus al doilea preot. După care am condus 50 de km și le-am dat drumul, însă au ajuns înaintea mea înapoi la Biserică. Eu nu am mai avut nici o problemă, a spus al treilea. Ce ai făcut? l-au întrebat ceilalți uimiți. Pur și simplu i-am botezat și i-am miruit, a răspuns acesta, iar de atunci nu i-am mai văzut.

Noi suntem asemenea acestor lilieci botezați și miruiți. Amin