Isaia 7,10-14
Romani 1,1-7
Matei 1,18-24
Puţine sunt zilele care ne mai despart de sărbătoarea cea frumoasă şi plină de farmec a Crăciunului. Sfânta Biserică, în rugăciunile şi în cântările ei, ne atrage tot mai insistent atenţia: Domnul este aproape; Cristos se va naşte curând; el este la uşă; pregătiţi-vă să-l primiţi cum se cuvine. Şi tot în acest scop, face să răsune cuvintele sfântului Ioan Botezătorul, pe tot parcursul Adventului: „Pregătiţi calea Domnului!”
Viaţa omului, aşa cum o ştim cu toţii, este marcată de diferite evenimente mai importante sau mai puţin importante. Dar atunci când se iveşte un eveniment mai important, de exemplu un botez, o căsătorie, un examen sau altceva, omul caută să se pregătească pentru acest eveniment, atât din punct de vedere material cât şi spiritual. Această grijă poate fi mai mare sau mai mică în funcţie de implicarea fiecăruia şi de modul în care participă la eveniment.
În acelaşi mod Biserica ne invită prin liturgia cuvântului din duminica de astăzi, aşa după cum a făcut-o şi în celelalte trei duminici ale Adventului, să ne pregătim pentru a celebra peste câteva zile evenimentul naşterii lui Cristos. Nu putem trece cu superficialitate peste acest moment foarte important, care a fost vestit de profeţi şi aşteptat cu nerăbdare de atâtea veacuri. Tocmai despre această vestire a venirii Mântuitorului ne vorbeşte prima lectură luată din cartea profetului Isaia. Regele Siriei, Reţin, şi Pecah, regele Samariei, organizează o coaliţie împotriva Asiriei şi insistă ca şi Ahaz să participe. Înfruntând refuzul 
său, cei doi vor să-l detroneze. Pentru aceasta Ahaz se pregăteşte să apeleze tocmai la duşmanul celor doi, regele Asiriei. E vorba însă de o alegere plină de consecinţe negative pentru poporul ales. Regele Asiriei ajutându-l pe Ahaz, cu siguranţă îi va cere supunere. Astfel ar fi în pericol chiar dinastia lui David aleasă de Dumnezeu ca să aducă mântuirea, deoarece odată acceptată supunerea, Asiria va putea numi regi pentru Iuda după bunul ei plac. În acest moment Isaia, profet trimis de Dumnezeu, vrea să-l avertizeze pe Ahaz asupra nenorocirii. Îl sfătuieşte să aibă credinţă în puterea lui Jahwe şi să nu se teamă de regii Siriei şi Samariei, că sunt nimic înaintea Aceluia care protejează dinastia davidică. Ahaz nu vrea să asculte; nu crede în puterea lui Dumnezeu. Profetul insistă, vrea să-l facă să creadă; îi spune să ceară un semn de la Domnul prin care să vadă puterea lui.
Acest semn este menit să demonstreze că puterea oamenilor în raport cu cea a lui Dumnezeu nici nu se poate compara. Recurgând la semn, Dumnezeu nu alege o nouă cale de a se manifesta, dar apelează la un fapt obişnuit pentru el, pentru că el s-a revelat de multe ori prin semne. Însăşi creaţia, dar mai ales crearea omului, este un semn, este primul semn de iubire pe care l-a manifestat Dumnezeu.
Sfântul Paul, în a doua lectură pe care am ascultat-o, se prezintă ca unul chemat să fie apostolul lui Cristos. Această lectură poate fi considerată ca o carte de identitate pe care o prezintă romanilor. Făcând această autoprezentare, el specifică în mod clar al cui slujitor este, aceasta datorită faptului că, creştinii care proveneau din păgânism nu aveau aceeaşi concepţie despre a fi slujitorul lui Iahve asemenea iudeilor. Slujitorul în lumea păgână era considerat inferior, ceva înjositor, de dispreţuit. Această slujire l-a determinat să depăşească ideea religioasă privind o singură naţiune, declarându-se dator de a predica tuturor popoarelor vestea mântuirii. Din această cauză, Apostolul încearcă să sintetizeze în câteva propoziţii toată esenţa predicii sale. Aminteşte clar profeţiile din Vechiul Testament care se împlinesc în Cristos, din seminţia lui David. Dar nu rămâne aici, merge mai departe, anunţând Învierea lui din morţi şi trimiterea Duhului Sfânt. Destinatarii scrisorii sunt chemaţi să creadă în acest Cristos, de la care Paul a primit harul apostolatului şi care îi cheamă pe toţi oamenii la sfinţenie, la mântuire.
În 1977, biserica din Melba era aproape să își inchidă usile pentru totdeauna. De-a lungul anilor, prezența la biserică a scăzut în mod alarmant. Unele răni și neînțelegeri au divizat și împrăștiat comunitatea. Tot ceea ce a mai rămas era un grup de câțiva oameni aflați și ei pe punctul de a renunța. Acea mână de oameni sau adunat într-o Duminică în Biserică pentru a vota dacă să continue sau să închidă biserica de tot. Întâlnirea lor a fost întreruptă de apariția unui copil, a unui copil de doar sapte ani, care dorea să participe la catehezele de Sâmbătă și la Liturghiile din Biserică.
Angela, după cum se numea copilul, s-a reîntors Duminica următoare, și în următoarea și în următoarea. Acel copil a devenit motivul pentru care Biserica din Melba a continuat să fie deschisă. Se zbăteau să continue pentru a putea educa acel spirit tânăr de la o Duminică la alta. Angela era licărirea lor de speranță. Ea era viitorul lor. Apariția copilului a salvat comunitatea de la dispariție și de la încetare a activităților. Biserica din Melba treptat treptat a început să crească și să se extindă în numărul de membri. În ceea ce îi privește, acea fetiță mică care a venit singură la biserică acum mult timp în urmă a fost trimisă de Dumnezeu.
Iubiți credincioși, în cazul nostru, biserica din Melba, se aseamana cu sufletul nostru care este atacat zilnic de ispite, încercări, ce ne despart și ne îndepărtează de Domnul. Astfel, acum în ajunul nașterii Domnului nostru Isus Cristos, să îl primim pe copilul Isus în sufletul nostru și ă îl lăsăm să ne umple sufletele cu harul și pacea nașterii sale.
Evanghelia de astăzi ne prezintă situaţia grea în care se aflau alţi doi oameni din casa lui David, Iosif şi Maria. Aceştia erau logodiţi şi voiau să se căsătorească după legea lui Israel. Însă apare îngerul lui Dumnezeu şi îi cere Mariei să accepte zămislirea lui Mesia în sânul ei, prin puterea Duhului Sfânt. Deşi Maria ştia urmările unui asemenea fapt, care erau ucidere cu pietre (Lev 20,10; Dt 22,22) şi părăsirea ei de către Iosif (cf. Dt 24,1), încredinţându-se că Domnul i-a vorbit prin acel înger acceptă. Iosif află că Maria este însărcinată fără să fi locuit împreună şi pentru că era “un om neprihănit” a plănuit să o părăsească în ascuns (cf. Mt 1,19). Dar îngerul Domnului vine şi la el şi îi spune să accepte situaţia, şi s-o ia pe 
Maria la el, căci ea a zămislit de la Duhul Sfânt şi că cel care se va naşte din ea se va chema Isus, căci va mântui poporul său de păcate (cf. Mt 1,20-21). Şi cu toate că şi el ştia de ocara lumii pentru un astfel de gest, acceptă propunerea lui Dumnezeu, o i-a pe Maria la el, primeşte copilul în familia lui David, îi pune numele de Isus şi se îngrijeşte de creşterea lui. Astfel se împlineşte profeţia refuzată de Ahaz că “o fecioară va zămisli şi va naşte” (Is 7,14). Iosif şi Maria ca urmare a primirii planului lui Dumnezeu şi renunţând la planul lor, lumea întreagă a dobândit un mântuitor, iar ei au ajuns cei mai mari oameni şi sfinţi ai noului popor ales.
Iată la ce ne invită Biserica să reflectăm în ziua de astăzi, la evenimentul Cristos, la noua alianţă care se realizează în Cristos, şi care depăşeşte cu mult vechea alianţă. Se poate spune că familia din Nazaret este punctul de sosire al tuturor marilor aşteptări din Vechiul Testament, dar în acelaşi timp şi punctul de plecare al Noii Alianţe, în care Cristos cheamă toţi oamenii la mântuire. Cristos, odată cu venirea sa în lume, nu-şi aruncă lumina sa numai asupra prezentului şi a viitorului, dar dezvăluie, în acelaşi timp, şi trecutul care ajunge la împlinire în persoana lui. Cristos ne aminteşte de marele Advent al istoriei omenirii în care toate aşteaptă venirea lui.
Cum aşteptăm noi Naşterea Domnului? Cum ne pregătim noi pentru a celebra marele eveniment care a încununat istoria? Iată câteva întrebări care trebuie să ni le punem acum, înainte de Crăciun. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să ni le dăm în faţa conştiinţei noastre. Să ne deschidem inimile pentru a izgoni din ele tot egoismul de care sunt cuprinse. Să fim disponibili tuturor insuflărilor divine. Să ne asemănăm în acest sens Fecioarei Maria şi sfântului Iosif care au admis imprevizibila acţiune a lui Dumnezeu în viaţa lor. Amin.
