Ier 20,7-9;
Rom 12,1-2;
Mt 16,21-27
O călugăriță explica într-o zi clasei ei calea sfintei cruci. Ajunseseră la cea de-a patra stațiune în care Isus aflându-se pe drumul spre Calvar o întâlnește pe preasfânta lui mamă. Călugărița explica că chiar dacă ei nu aveau cum să vorbească unul cu celălalt, mama și fiul au vorbit folosindu-și ochi. Ce credeți că și-au spus unul altuia? i-a întrebat copii. Copii din clasă au dat multe răspunsuri. Uni au zis: Nu e corect, alți au spus că De ce? De ce eu? Într-un final, o fetiță mică și bolnăvicioasă și-a ridicat mânuța, apoi s-a sculat în picioare și a spus, Sora, Eu știu ce i-a spus preasfânta mamă lui Isus. Ea i-a spus: mergi înainte Isus! De ce o mamă și-ar încuraja fiul aflat pe calea crucii să meargă înainte? Fiindcă mama înțelesese principiul creștin că fără cruce nu poți avea coroană.
Duminica trecută am auzit despre Simon Petru care l-a recunoscut și i-a mărturisit lui Isus că el este Mesia, Fiul Dumnezeului celui viu. Acea demonstrație de credință i-a dobândit numele de Petru care tradus înseamnă stâncă, piatră. Acest episod își are apogeul în dezvăluirea misiunii lui Isus. Isus a început să le arate discipolilor săi că trebuie să meargă la Ierusalim şi să sufere multe din partea bătrânilor, a arhiereilor şi a cărturarilor, să fie ucis, iar a treia zi să învie.
Cea mai populară concepție de pe timpul lui Isus era așteptarea unui Mesia care va aduce glorie imediată lui Israel, în termeni de succes militar, bogăție și prosperitate. Discipoli împărtășeau aceiași credință. Așa că atunci când Petru a auzit anunțul lui Isus că mai întâi trebuie să sufere crucea, el crezuse că Isus făcuse o greșeală. Atunci, Petru, luându-l deoparte, a început să-l certe, spunând: „Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ţi se va întâmpla niciodată”. Petru îi ceruse lui Isus să abandoneze calea cea îngustă și grea a lui Mesia, fără cruce nu poate există glorie, din povestioară, pentru calea cea largă și ușoară a lumii, toate coroanele fără cruce. Și, deși Isus îl numise piatră, stâncă cu câteva momente în urmă, acum se uită la Petru și îi spune în față: Mergi în urma mea, Satană! Tu eşti o piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor.
Probabil, asemenea lui Petru, și noi pierdem din vedere scopul principal al vieții noastre, care nu e cel de a trăi complet pentru plăcere și de a evita cât de multe cruci este cu putință. Ci mai degrabă, este de a trăi în așa fel încât să merităm recompensa vieții veșnice. Este vorba despre a trăi acești puțini ani pe care îi avem în așa fel încât ei să ne dobândească recompensa vieții veșnice în viața viitoare.
Mai exact, este vorba despre de a ne lua crucile zilnic și de a le accepta după cum și Isus și-a acceptat crucea.
Aici e partea cea mai interesantă. O dată ce începem să trăim după cum ne-a învățat Isus, totul se va întoarce cu susul în jos, iar apoi, dintr-o dată, ceea ce părea până atunci a fi o cruce enormă, se va dovedi a fi, în lumina lumii acesteia și în cea a lumii viitoare, o enormă binecuvântare.
Cu câțiva ani în urmă, Gene Stallings era antrenor la Universitatea din Alabama, Statele Unite, ce a câștigat numeroase jocuri și meciuri, reușind să ducă echipa universității pe locul doi. Însă nu aceste evenimente a avut un impact enorm în viața sa ci un altul. A fost nașterea fiului său Johnny.
Când doctorul i-a spus lui Stallings că Johnny avea sindromul Down și că cel mai probabil nu va trăi mai mult de patru ani, Stallings a leșinat.
Trei ani mai târziu, Johnny încă avea sindromul Down și încă era în viață. Descriind impactul pe care l-a avut Johnny în viața sa, Stallings spunea: El este special! Toată iubirea lui este necondițională. Nu ține nici o evidență. Și este complet ne-egoist.
De multe ori, Stallings a spus că dacă ar putea schimba lucrurile și ar avea ocazia să înceapă din nou cu un copil care să nu aibă sindromul Down, nu ar putea să o facă. Mă simt foarte binecuvântat, spunea el. Ceea ce Stallings credea a fi o cruce enormă în viața sa, până la urmă s-a dovedit a fi o enormă binecuvntare.
Dacă ne luăm crucile și mergem pe pași lui Isus, și crucea noastră va putea deveni o binecuvântare și o piatră de temelie a unor lucruri mult mai mărețe.
Evanghelia lui Cristos este o monedă cu două fețe. Crucea și coroana. Dacă încercăm să îmbrățișăm o parte, partea glorioasă și respingem cealaltă parte, partea suferindă, falsificăm evanghelia. După cum a spus și Isus: Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă! Iar apoi a spus: Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, [acela] o va afla. Venim noi la Isus ca să fim eliberați de toate poverile noastre sau venim la Isus pentru a ne lua crucea? Venim la Isus pentru a ne elibera de sarcinile noastre inutile și de toată lipsa noastră de semnificație iar, în locul lor, să luăm crucea ce duce la mântuire și glorie.
Evanghelia de astăzi ne testează să spunem nu la partea cea mai atractivă dar care e singura lumească a evangheliei ce oferă glorie imediată, o evanghelie dulce ce ne oferă o promisiune falsă a întregii coroane dar fără glorie. Ați auzit vreodată la Tv: crede doar și totul îți va merge bine? Nu totul a mers bine cu Isus, el tot a fost nevoit să îndure crucea. Nu totul a mers bine cu Maria, o sabie de durere tot i-a străpuns sufletul. Nu totul a mers bine cu multitudinea de femei și bărbați sfinți care au fost înaintea noastră. Atunci, de ce ar trebui să meargă bine cu tine și cu mine? În fața dezamăgiri, bolii, ingratitudinii și a eșecului, răspunsul nostru plin de credință ar trebui să fie, nu acestei întrebări, De ce mie? Ci de a recunoaște că aceste crucii și contradicții sunt o condiție necesară pentru gloria noastră viitoare. Lumea este locul crucii. Locul coroanei este cerul. Maria. Acestea erau suferințele lui Cristos. Și tot astfel ar trebui să fie suferințele noastre. Amin
