Search
Close this search box.

Duminica a 22-a de peste an (A) – 2

Ier 20,7-9;

Rom 12,1-2;

Mt 16,21-27

 

Un tată care se afla pe moarte și-a chemat cei trei fii pentru a le da fiecăruia moștenirea cuvenită. Celui mai mare fiu, i-a spus: Fiul meu, îți voi da casa noastră ca moștenire. Așa că fiul cel mare era foarte fericit fiindcă moștenise de la tatăl său o casă imensă și superbă.

Tatăl i-a spus celui de-al doilea fiu: Fiul meu, ție îți voi da pământurile ca moștenire din partea mea. Așa că cel de-al doilea fiu era și el extrem de fericit din cauză că moștenise o vastă bucată de pământ care era productivă și extrem de fertilă.

Tatăl i-a spus celui mai mic fiu al său: Fiul meu, fiindcă te iubesc atât de mult și fiindcă tu ești favoritul meu. În tine îmi găsesc plăcerea așa că îți voi dărui crucea mea ca moștenire. Fiul cel mic era atât de trist fiindcă el nu a moștenit nici casa și nici pământurile. Era furios pe tatăl său. Seara el a aruncat crucea și a lovit zidul casei cu ea așa că crucea sa rupt. Spre surprinderea lui, în interiorul crucii erau diamante, aur și multe alte pietre prețioase. Atunci și-a spus: Tatăl meu are dreptate, el mă iubește cu adevărat.

Imagine similarăÎn relația noastră cu Tatăl, ca și copii ai săi, el ne iubește atât de mult încât ne dă cruci, nu fiindcă dorește ca noi să suferim ci fiindcă vrea ca să avem vieți mai bune. Îmi amintesc că Sfânta Tereza de Avila se plângea Domnului de ce ea avea mereu crucea, încercări și dificultăți în viața ei. Isus i-a răspuns: Acesta e modul în care îmi tratez prieteni.

În evanghelia de astăzi, Isus a spus: Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea și să mă urmeze! Din nou Isus îi confruntă pe discipoli săi cu încercarea vieții creștine. Sunt trei lucruri pe care trebuie să fim pregătiți să le facem pentru a trăi viața creștină:

În primul rând trebuie să renunțăm la noi. Isus cere renunțarea de sine, care este și o condiție necesară pentru a fi discipol al său. Într-un mod mai exact, renunțare de sine, în greacă este numită Kenosis ceea ce înseamnă golirea de sine. Ceea ce trebuie golit nu este persoana proprie. Isus nu are în plan să ne transforme în zombie și nici nu ne cere să ne oferim voluntari pentru un rol de robot. Renunțarea cerută este cea carnală, egocentricul, dorința de divinizare a propriei persoane, cu care ne-am născut și care ne domină într-un mod atât de distructiv starea noastră normală de viață. Asta din cauză că de obicei ne tratăm pe noi înșine ca și cum am fi cele mai importante persoane. Când de fapt ar trebui să fie exact invers: Noi ar trebui să uităm de noi înșine și să-l recunoaștem pe Domnul în toate faptele noastre chiar dacă asta înseamnă persecuție și moarte, pentru ca Cristos să ne recunoască în ceruri pentru simplu fapt că noi l-am recunoscut în celelalte persoane. Renunțarea de sine înseamnă a renunțarea la ceva, renunțarea la ceva ce ne place, asemenea viciilor precum băutul, fumatul, jocurile de noroc și multe altele. Înseamnă că noi trebuie să ne punem deoparte propriul nostru sine și să îl punem pe Dumnezeu în centrul vieții noastre.

Atunci când călătorim, putem vedea uneori un panou publicitar pe care scrie Nu drogurilor, Da lui Dumnezeu. Acesta este un exemplu de renunțare de sine prin care un dependent de droguri este nevoit să oprească complet dependența sa față de drogurile ilegale și să se contreze asupra lucrurilor lui Dumnezeu. Îmi amintesc de asemenea de un preot care mereu se abținea de la băutură de la începutul perioadei postului mare până în duminica paștelui, pentru a putea reflecta mai bine asupra lucrurilor lui Dumnezeu și pentru alte cauze bune. Însă desigur că este bună și pentru detoxifiere.

Însă aceasta este doar o mică parte din ceea ce Isus a vrut să spună prin renunțarea de sine. A renunța la noi înșine înseamnă că în fiecare moment al vieții noastre trebuie să spunem nu la noi înșine și da lui Dumnezeu, de a ne detrona pe noi înșine și de al pune pe tron pe Dumnezeu.

Al doilea, trebuie să ne ducem crucile. Ce fel de cruce trebuie să purtăm? Este ghinionul sau norocul? Billy Graham în cartea sa Jignirea adusă crucii, a spus că, atunci când Isus a spus: Dacă vrei să mă urmezi va trebui să iei crucea, era ca și cum ar fi zis Vin-o și adu-ți scaunul electric. Ia-ți camera de gazare și urmează-mă. El nu avea o cruce minunată de aur în minte, sau cruciulițele pe care le purtăm la gât. Isus avea în minte un loc de execuție. Îmi amintesc de o povestioară cu o fetiță mică care ajunsese să aibă note maxime la școală atunci când fusese inițiată în minunățiile aritmeticii. Toate acele semne matematice făcusese o impresie extraordinară asupra ei. Într-o zi când participa la o sfântă Liturghie, la Biserică, s-a uitat cu atenție la crucea de aur de pe altar. După aceea i-a șoptit tatălui ei: ce face semnul plus pe altar?

Într-un mod sau altul, ea confundase semnul. Însă într-un mod mult mai profund ea avea absolut dreptate. Crucea este și semnul plus. Mântuirea acordată de cruce a pus un semn mare de plus în viețile noastre. Crucea este un semn pozitiv în viețile noastre. Noi preoți, atunci când acordăm o binecuvântare sau atunci când binecuvântăm lucruri ce sunt folosite în scopuri spirituale, facem semnul sfintei crucii.

Purtăm crucile noastre dacă dorim să îi fim credincioși zilnic Lui. Suntem fideli cu rugăciunea noastră după cum suntem și la sfânta liturghie? Suntem fideli în citirea Bibliei prin intermediul căruia îl cunoaștem pe Cristos mult mai bine? Dacă nu, atunci să stăm și să reflectăm asupra a toate din nou.

Sincer să vă spun, nu există o altă cale spre o viață plină de sens în această lume și spre viața veșnică cu excepția căi crucii, care este, cel mai îngust, plin de obstacole, drum de sacrificiu și suferință. Nu este calea luxului, a plăcerilor, a viciului, a păcatului și a timpului bun așa că trebuie să fim atenți.

Al treilea, trebuie să îl urmăm pe Isus. Dietrich Bonhoeffer a spus că Doar cei care ascultă pot crede și doar cei care cred pot asculta. Cu alte cuvinte, trebuie să îi acordăm lui Isus o ascultare perfectă. Un preot mi-a spus odată că pe când încă era copil obișnuia să de joace un joc numit Urmărește-ți conducătorul. Conducătorul lor, în joc, de obicei mergea înaintea lor și făcea tot felul de lucruri grele iar ei cei care îl urmau trebuia să facă aceleași lucruri: dacă înota sau sărea un canal sau se cățăra într-un copac și multe altele, ei făceau exact aceleași lucruri. Dacă unul din ii nu făcea sau nu reușea să îndeplinească era pedepsit și se rădea de el.

În viață, noi suntem cei care îl urmăm. După cum, de exemplu, fetițele mici își imită mamele în bucătărie, în grădină și în îngrijirea copiilor. Iar un băiat, sapă, trage, vâslește și merge asemenea tatălui său. Este o lege a vieții ca 85% din ceea ce învățăm, să învățăm din vedere. Dobândim abilități nu din cuvinte ci din faptele pe care le vedem și le observăm la alți. Suntem născuți imitatori, dar din păcate și răi.

De aceea este important ca, conducători religioși, părinți și administratori, persoanele învârstă, conducători și toți cei care au poziții importante, să fie un exemplu pentru cei din jurul lor. Noi suntem eroi și eroinele lor, noi suntem speciali în ochi multora dintre ei. Ei se uită în sus la noi, ei ne imită în permanență. Dacă spunem: Fă ce fac eu. Urmează-mă, atunci nu suntem departe de Împărăția lui Dumnezeu. Amin

Alte opțiuni: 01, 02, 03, 04, 05, 06,

Facebook
Twitter
LinkedIn
WhatsApp
Email

Articole asemanatoare

//
Daca aveți vreo întrebare trimiteți-mi mesaj aici și va voi răspunde imediat!
Cu ce va pot ajuta?