Ez 33,7-9
Rom 13,8-10
Mt 18,15-20
Am citit într-o carte intitulată Chemarea la intersecție că în Insulele Solomon, în regiunea oceanului pacific de sud, unii locuitori din acele sate practică o modalitate unică de recoltare, una primitivă. Dacă un copac este prea mare și prea înalt pentru a se putea arunca cu toporul în el, atunci ei se bat în cap cu mâinile și strigă la copac. Oameni din acele triburi se cațără pe copac și strigă ca nebunii. Toate acestea durează aproximativ trei zile. Copacul moare și cade jos. Concepția este aceea că strigătul omoară spiritul copacului. Conform acestor oameni, aceasta funcționează de fiecare dată.
Autorul comenta apoi că acești oameni erau primitivi în modul lor de recoltare a fructelor. Ei nu aveau ultimele tehnologii existente. Noi putem tăia un copac imens în cinci minute. Cunoaștem cu toți eficiența de care se dă dovadă în distrugerea pădurilor noastre, generația noastră nu mai angajează oameni care să strige asemenea acelor oameni de trib. Noi suntem mai buni, nu credeți? Dar dacă stăm să ne gândim mai bine, noi nu țipăm la copaci însă țipăm la oameni. Cu alte cuvinte, suntem mai răi, mult mai primitivi.
Autorul a continuat că soția țipă la soț. Soțul strigă la soție. Urlă la copii. Îi blestemă pe alți. Latră asemenea câinilor. Aceste manifestări ajung să devină un mod normal de viață pentru mulți. Indiferent de loc sau de cuvinte. O facem acasă, la locul de muncă, pe stradă sau la telefon. Acționăm asemenea dinamitei cu fitil ce așteaptă să fie aprinsă pentru a exploda printr-o furie de necuprins.
Isus în evanghelia de astăzi vorbește despre corecția fraternă și despre modul în care să îi corectăm pe alți. De ținut minte e faptul că a corecta e complet diferit de a condamna. A corecta se face pentru binele celuilalt. Nu este o critică distructivă ci una constructivă.
Adevărul este că nimeni dintre noi nu dorește să îl rănească pe celălalt. Acesta este motivul și pentru care nu ne place să corectăm altă persoană. Însă existe momente când vedem pe cineva pe care îl iubim făcând greșeli și formându-și obiceiuri rele și dorim să îl ghidăm înapoi pe calea cea dreaptă. Da, știm că doare însă îi va face bine acelei persoane. Și în plus, ține de datoria și de responsabilitatea noastră. De fapt ar trebui să spun că dacă păstrăm cuvintele lui Dumnezeu din prima lectură de la această sfântă Liturghie luată din cartea profetului Ezechiel, care spune că Când îi voi spune celui rău: “Răule, vei muri!», dar tu nu-i vei spune ca să-l avertizezi pe cel rău de la calea sa, el, cel rău, va muri din cauza nelegiurii sale, iar eu voi căuta sângele lui din mâna ta. 9Dar dacă tu îl vei avertiza pe cel rău să se întoarcă de la calea lui, iar el nu se întoarce de la calea lui, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îţi vei salva viaţa. Noi suntem păzitori fratelui nostru fiindcă Dumnezeu ne-a pus să ne veghem uni pe alți. Un frate sau o soră de-a noastră comite un păcat, o greșeală, iar această greșeală ne dă dreptul de a-i ghida, le datorăm măcar atât. Dacă putem să îi ajutăm pe ceilalți prin a le arăta greșelile și eșecurile atunci trebuie să o facem, mai ales ca să nu fim apoi ținuți responsabili înaintea lui Dumnezeu. Este responsabilitatea ei sau a lui înaintea lui Dumnezeu dacă el sau ea ignoră avertismentele noastre. Nu trebuie să forțăm pe nimeni și nici să îi obligăm să fie mai buni, bunătatea trebuie să fie aleasă în mod liber.
Ce fel de greșeli trebuie să corectăm? Cele mai mari ar putea fi cele precum: băutul, furtul, imoralitatea. Uneori suntem atât de porniți în a arăta greșelile de care cealaltă persoană nu-și dă seama precum viteza atunci când conduce ori neglijarea sarcinilor de la locul de muncă sau de a se plânge și de a folosi un limbaj urât și multe altele.
Însă cum facem să corectăm o persoană? Cel mai bun răspuns este cel pe care ni-l dă Isus în evanghelia de astăzi. În primul rând, dacă simțim că cineva ne-a greșit, atunci trebuie să mergem la el personal și să vorbim cu cel care ne-a greșit în privat. De fapt, acesta este unul din cele mai grele etape, unul din cei mai grei pași pe care, de altfel și cel pe care îl neglijăm cel mai des dar care este un adevărat act de iubire. Asta nu înseamnă că trebuie să ducem cazul la postul de radio și să anunțăm greșeala persoanei pentru ca cei de la radio să o facă cunoscută tuturor. Sau să mergem la vecin și să îi spunem de greșeala celuilalt. Dacă avem o neînțelegere cu cineva, atunci există numai o singură cale de a o rezolva iar aceea este, față în față. Este și mai bine dacă o facem într-o atmosferă de rugăciune.
Am citit această povestioară foarte emoționantă despre o mamă care fusese nespus de supărată. Fiica ei studentă fugise cu colegi ei de clasă. Ea dorea să îi confrunte cu furie și cu o mânie nespusă ca a unei mame rănite. Însă a ezitat și s-a întrebat pe ea însăși: Ce vrea Dumnezeu să îmi spună? Ceea ce a făcut ea, apoi a fost să se roage și să citească Biblia timp de trei zile. Ea și-l imagina pe Isus stând în fața ei, plângându-se lui și spunându-i toate frustrările ei. Apoi și-a amintit de fiica ei pe când era un copil, de modul în care se îngrijea de ea și de cât de mult o iubea. Ar abandona-o ea acuma?
Cea care a vrut să o corecteze a încercat să se corecteze pe ea însăși mai întâi. Ea care dorea să reînnoiască s-a întors la prima etapă acea de a se reînnoi. Ea era gata. S-a dus la ei. S-a rugat cu ei. A citit biblia cu ei. Ei au început să dialogheze. Și au încheiat prin a ajunge fiecare la inima celuilalt. Fiica ei și soțul ei amândoi au absolvit și acum sunt angajați cu normă întreagă. Cât despre ea, ea este foarte mândră de cei doi nepoți pe care îi are.
În al doilea rând, dacă o întâlnire privată și personală nu e destul pentru a se atinge scopul, atunci trebuie să mai luăm câteva persoane ca martori, precum familia, persoane respectabile și alți, cu noi dar tot în privat să fie. Faptul de a lua martori nu trebuie să fie o cale de a dovedi acelei persoane că ea cu adevărat a comis o eroare. Ci este un mijloc de reconciliere. A vorbi înseamnă mult mai mult pentru unele persoane respectabile, și poate crea o nouă atmosferă în care poate exista o mică șansă ca noi să ne vedem pe noi înșine, la fel cum ne văd alți pe noi. De asemenea, și aceasta trebuie făcută într-o atmosferă privată.
În al treilea rând, dacă și asta eșuează, atunci trebuie să ducem această problemă personală Bisericii. De ce? Fiindcă problemele nu vor fi rezolvate niciodată prin a merge cu ele la tribunal, ci doar printr-o atmosferă de rugăciune, iubire și prietenie relațiile personale cu ceilalți vor putea fi îndreptate.
Corecția fraternă și dialogul sunt cu adevărat necesare în viețile noastre de creștini din cauza naturii noastre umane slabe. Să ne lăsăm timp pentru a ne putea îngrijii de ceilalți, de cei pe care îi iubim, fiindcă scopul principal al corecției fraterne este acela de a a-l recâștiga pe fratele nostru de partea noastră. Nu trebuie să îi dovedim cât de mult a greșit sau să îi dovedim că noi suntem cei care avem dreptate. Scopul nu este acela de al umili pe cel care ne-a greșit ci de a-l ajuta. În evanghelia după sfântul apostol Luca auzim spunându-se că dacă practicăm iubirea iar fratele nostru ascultă și se căiește, atunci avem parte de bucuria cerului unde îngeri se bucură nespus pentru fiecare păcătos căit. Amin
