Ap 7,2-4.9-14;
1In 3,1-3;
Mt 5,1-12a
Al folosi pe Dumnezeu sau a te lăsa folosit de Dumnezeu
Una duce spre iad alta duce spre cer
Una duce spre damnare alta duce spre mântuire
Una te face diavol alta te face sfânt
Una din cele mai mari tentații de care avem parte în viață este acea tentație de a-l folosi pe Dumnezeu: de al folosi ca pe o scuză în a urî sau în a persecuta sau chiar în a ucide. Unele persoane ba chiar folosesc un vers din Biblie pe care să îl scot din context pentru a-și justifica acțiunile rele, pentru a justifica totul.
Însă înainte de a merge mai în profunzimea acestui adevăr să ne întrebăm mai întâi, pe noi înșine: în ce mod devine o persoană sfânt?
Ei bine, în primul rând, devenim sfinți prin a intra în ceruri. Toți cei care primesc darul mântuirii veșnice prin Isus Cristos după moarte devine un sfânt. Să ne amintim de sărbătoarea pe care o celebrăm astăzi în biserică, Sărbătoarea Tuturor Sfinților, o zi în care îi onorăm pe toți cei care au reușit să intre în ceruri, pe toți ci care au devenit parte al acelei mulțimi imense pe care a văzut-o apostolul Ioan în faimoasa sa viziune din cartea apocalipsului, viziune pe care am auzit-o la prima lectură de la această sfântă Liturghie. Din fericire mulți dintre decedații noștri, rude sau prieteni fac deja parte din acea mulțime. Prin harul lui Dumnezeu, cu toți vom face parte din acea mulțime într-o zi.
Cum poate deveni o persoană un sfânt canonizat de biserică? Biserica folosește un proces prin care verifică faptul că o persoană este acum un sfânt în ceruri. Iar prin această procedură, exact cum s-a întâmplat și în cazul papei Ioan Paul al II-lea, care a fost declarat sfânt anul care tocmai a trecut, se investighează viața acelei persoane, dar și a miracolele pe care le-a făcut, miracole care i-au fost atribuite lor de către oamenii care au avut parte de ele.
Însă trebuie să avem grijă să nu confundăm sfințenia cu celebritatea. Dacă stăm să ne amintim de momentul morții maicii Tereza de Calcutta din anul 1997, ce a avut loc la doar câtva zile după moartea prințesei Diana. Mass-media a făcut în așa fel încât să pară că aceste două femei au dus vieți la fel de virtuoase, însă nu cred că a fost așa. De fapt, una dintre ele a fost o femeie cu o mare sfințenie, iar cealaltă a fost o femeie cu o celebritate imensă. Iar acum vă rog să nu mă înțelegeți greșit: și prințesa Diana a făcut multe lucruri minunate în timpul vieții ei. De la toate faptele de caritate la imensa ei compasiune și iubire față de cei mai puțin norocoși decât ea. Însă sfințenia înseamnă mult mai mult decât binefacere. Cu siguranță că include și binefacerea însă e mult mai mult decât atât.
Când o persoană este canonizată ca sfânt, Biserica declară că această persoană a fost cineva care a dat dovadă de virtuți extraordinare sau eroice în timpul vieții sale: o credință incredibilă, o speranță de neclintit chir și în mijlocul încercărilor teribile, și caritate super abundentă. Sau după cum am auzit și în textul evangheliei de astăzi, de la această sfântă Liturghie, luată din evanghelia după Matei, pentru ca o persoană să fie canonizată sfânt, el sau ea trebuie să trăiască mesajul fericirilor într-un mod radical și extraordinar. De aceea Biserica ne spune că acești oameni sunt vrednici de venerarea și de imitarea noastră. Cu toate că ei erau la fel de umani precum suntem noi, ei au fost cu adevărat săraci în spirit, sau altfel spus, ei în mod frecvent și consistent și-au pus încrederea în Domnul, în mod tainic au căutat putere în Dumnezeu în mijlocul tuturor durerilor lor având totodată și o profundă căință pentru păcatele lor. Ei aveau o umilință sinceră și profundă, râvnind după sfințenie mai mult decât orice altceva în viață, au arătat milostivire față de oricine, chiar și față de dușmani lor, au suferit cu bucurie persecuții pentru binele lui Cristos dar și a credinței lor Catolice. Aceasta înseamnă că ei nu erau doar niște oameni drăguți care au făcut aceleași lucruri drăguțe. Ei erau mult, mult, mult mai mult.
Prin urmare, sfințenia și celebritatea nu sunt aceleași. Cineva care are o mare sfințenie are automat și o mare celebritate. Maica Tereza cu siguranță a avut. Ea a fost atât sfântă cât și faimoasă. Însă este oare posibil să ai atât o celebritate mare dar pe deasupra să ai o sfințenie atât de mică sau o mare sfințenie însă o celebritatea atât de mică sau chiar deloc. De fapt, sărbătoarea tuturor sfinților, onorează într-un mod mai special, pe acele persoane care se află în ultima categorie: femei și bărbați care au trăit o viață de sfințenie într-un mod mai retras iar acum sunt în ceruri, chiar dacă nu au fost canonizați în mod formal de biserică.
Acum știm cu toți ce înseamnă a-l folosi pe Dumnezeu, dar și ce înseamnă să te lași folosit de el. Oricare din ele am reuși să le realizăm sau nu, femeile și bărbați pe care îi onorăm astăzi, cu toți, se roagă pentru noi chiar acum, ca noi să alegem pe cea din urmă și să ne alăturăm într-o zi lor, în împărăția veșnică a lui Dumnezeu.
Permiteți-mi ca acum, să închei cu o frumoasă povestioară care a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial, când acest război se afla în plin apogeu. Forțele aliate erau extrem de angajate în lupta pe care unii dinre noi o cunoaște cu numele de Bătălia de Crăciun a anului 1944 sau ca Ofensiva din Ardeni. Luptele erau crâncene în frigul amar și în zăpada imensă.
Forțele aliate au bombardat și au restabilit controlul acelei zone strategice. Ofițerul comandant s-a întors spre câțiva soldați și le-a spus: Străbate-ți întregul câmpul, și ucideți toți soldați germani prinși în zăpadă. Nu doresc nici un prizonier. Absolut nici unul!
Unul din soldați americani selectați a oferit apoi această mărturie a ceea ce s-a întâmplat după aceea. În timp ce mergeam, am zărit doi soldați germani care stăteau întinși pe jos, răniți și suferinzi. Apoi, dintr-o dată, m-am apropriat de un soldat înalt, extrem de tânăr ce avea o frunte largă specific germanilor.
Soldatul stătea rezemat de un copac. Nu era rănit, ci doar epuizat. Nu avea nici un fel de mâncare, era fără apă, fără camarazi în zonă și pe deasupra și fără muniție. Frica, oboseala, înfrângerea și singurătatea îl copleșiseră. Apoi acesta mi-a vorbit într-o engleză minunată cu puternice accente ale englezei internaționale.
Când am observat o mică biblie neagră în buzunarul său de la cămașă, își amintea soldatul american, am început să vorbesc despre Isus și despre mântuire. De necrezut e faptul că acel soldat german s-a dovedit, într-un final, a fi un creștin convertit, care avea o iubire enormă față de Domnul, o iubire extrem de profundă. În acel moment i-am dat apă din canistra mea, ba chiar i-am dat și niște biscuiți. Apoi, ne-am rugat împreună și am citit cuvântul lui Dumnezeu. Ba chiar am și plâns împreună.
Deodată vocea lui a început să tremure în timp ce pe obraji lui începuseră să curgă niște lacrimi. Fața lui începuse să arate cât de mult suferea și cât de tulburat era
Îmi amintesc atât de bine încât mi se pare că s-au întâmplat ieri toate acestea, continua soldatul american, când am stat la un metru distanță unul de celălalt, în timp ce citeam un psalm din biblia lui germană, după care am citit psalmul 12 din traducerea mea englezească a bibliei. După care mi-a arătat poza în alb-negru cu soția și fiica lui.
Apoi soldatul a luat o gură de aer profundă și a spus: Vezi tu, în acele zile, era un băiat tânăr ce mă aflam în ani 20 ai vieții mele. Abia absolvisem colegiul creștin din Illinois și încă nu începusem să îmi pun la punct gândurile mele despre război.
Probabil de aceea am făcut ceea ce am făcut. Mi-am luat rămas bun de la fratele meu german, m-am îndepărtat câțiva pași după care m-am întors spre el. Porunca din scrisoarea către Romani, de a nu ucide, promisiunea vieții veșnice, prințul păcii, distincția dintre a ucide și crimă de la catehezele de sâmbătă, iraționalitatea războiului, toate se amestecaseră în mintea mea.
În momentul în care soldatul german m-a văzut că mă întorc spre el, și-a lăsat capul în jos după care și-a închis ochii în acea poziție clasică de rugăciune. Apoi s-a întâmplat. Am rostit trei propoziții pe care le repet și acum o dată sau de două ori pe săptămână mai ales atunci când am coșmaruri despre război, și anume: Tu ești creștin. Și eu sunt creștin. Așa că ne vedem mai târziu.
În mai puțin de o secundă, am transformat acel soldat creștin lipsit de apărare într-un corp fără suflare. Amin
