“Munciţi-i din greu”, a poruncit Faraon stăpânilor sclavilor. Şi astfel lucrurile au devenit chiar mai rele pentru Israeliţi.
“Nu vă mai dau paie; duceţi-vă singuri de luaţi paie de unde veţi găsi; dar să le cereţi acelaşi număr de cărămizi.” Acelea au fost noile porunci ale lui Faraon.
Stăpâni slavilor chiar i-au bătut pe unii dintre sclavii israeliţi, pentru că nu au făcut numărul de cărămizi, deoarece nu au strâns suficiente paie.
Poporul îl învinuia pe Moise şi pe Aaron pentru necazurile lor. Moise a găsit un loc unde să se roage. “O Doamne,” s-a rugat el, “nu l-ai eliberat pe poporul Tău.” “Eu sunt Domnul. Eu vă voi elibera,” a răspuns Dumnezeu.
Apoi Dumnezeu l-a trimis pe Moise şi pe Aaron înapoi la Faraon. Când puternicul conducător a cerut servitorilor Domnului un semn de la Dumnezeu, Aaron şi-a aruncat toiagul, care s-a prefăcut într-un şarpe.
“Chemaţi vrăjitorii mei” a strigat Faraon. Când vrăjitorii Egiptului şi-au aruncat toiegele, acestea s-au prefăcut în şerpi. Dar toiagul lui Aaron a înghiţit toiegele lor. Totuşi, Faraon s-a împotrivit şi nu a lăsat poporul să plece.
În dimineaţa următoare, Moise şi Aaron l-au întâlnit pe Faraon la râu. Când Aaron a ridicat toiagul şi a lovit apele râului, Dumnezeu a prefăcut apa în sânge. Peştii au murit! Oamenii nu au mai putut să bea apa râului!
Dar Faraon şi-a împietrit inima. El nu a permis Israeliţilor să părăsească Egiptul.
Din nou, Moise a cerut lui Faraon să lase poporul lui Dumnezeu să plece. Faraon a refuzat. Dumnezeu a trimis o nouă plagă. Broaşte pe toată întinderea Egiptului. Fiecare casă, fiecare cameră, chiar şi cuptoarele s-au umplut cu broaşte.
“Rugaţi-vă Domnului, să îndepărteze broaştele de la mine,” a stăruit Faraon. “Şi am să las pe popor să plece.” Dar, când broaştele s-au îndepărtat, Faraon s-a răzgândit. El nu i-a eliberat.
Dumnezeu a transformat ţărâna pământului în păduchi. Păduchii erau pe oameni şi pe dobitoace, dar Faraon şi-a împietrit inima împotriva lui Dumnezeu
După aceea Dumnezeu a trimis muşte, un roi de muşte. Dumnezeu a trimis ciume şi boli, piatră şi foc. Poporul a suferit cumplit. Dar totuşi Faraon a rămas cu inima împietrită împotriva lui Dumnezeu.
După urgia cu piatră şi foc, Dumnezeu a trimes cete de lăcuste. Lăcustele au mâncat toată iarba pământului, tot ce era verde.
Apoi Dumnezeu a trimis trei zile de întuneric, beznă totală. Dar Faraon tot nu a vrut să îi elibereze pe Israeliţi.
“Îţi voi mai trimite o plagă” l-a avertizat Dumnezeu. “Pe la miezul nopţii, toţi întâii născuţi de parte bărbătească şi animalele vor muri.” Dumnezeu a spus israeliţilor că întâiul lor născut va fi salvat dacă vor avea sânge de miel pe stâlpii uşii şi pragul de sus al caselor.
La miezul-nopţii, mari ţipete a cuprins Egiptul. Nu era casă unde să nu fie un mort.
“Pleacă” l-a rugat Faraon pe Moise. “Duceţi-vă de slujiţi Domnului.” Poporul lui Dumnezeu a păşit dincolo de graniţa Egiptului. Dumnezeu a spus lui Moise să îşi amintească de noaptea de Paşte pentru că Îngerul lui Dumnezeu a trecut peste casele Israeliţilor, i-a scăpat de Faraon şi de poporul lui.
După 430 de ani petrecuţi în Egipt, poporul lui Dumnezeu era acum liber. Dumnezeu îi conducea printr-un stâlp de nor, iar noaptea printr-un stâlp de foc, pentru a le lumina drumul.
Dar Faraon nu a terminat cu Israeliţii. Din nou, a uitat de Dumnezeu. Din nou s-a răzgândit. Faraon şi-a pregătit carul de război şi a pornit după sclavi. Poporul a fost prins ca într-un Laţ, între ţărmul stâncos şi mare.
“Domnul va lupta pentru voi” a spus Moise. Moise s-a dus la marginea apei, şi-a ridicat toiagul şi a întins mâna spre mare.
Un mare miracol s-a produs. Dumnezeu a deschis o cale în mijlocul apei. Poporul a putut trece în siguranţă, ca pe uscat.
Oastea lui Faraon a pornit în galop în Marea Roşie. “Acum îi vom prinde,” s-au gândit soldaţii. Dar Dumnezeu a făcut ca apele să se întoarcă peste Egipteni. Acum Faraon a văzut că Dumnezeul lui Israel era Dumnezeu peste toate.
Sfârşit
