În evanghelia după Luca, în cadrul episodului prezentării lui Isus la templu putem citit că „Părinții lui Isus mergeau la Ierusalim în fiecare an de sărbătoarea Paştelui. Când a fost el de doisprezece ani, au urcat la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii” (Lc 2,41-42). De un lucru va trebui să ținem cont, că legea nu obliga pe femei și nici pe copii mai mici de 13 ani să meargă an de an la Ierusalim.
Rabinii din şcoala lui Şammai învățau că un copil trebuia dus la templu când era în stare să stea călare pe umerii tatălui său, iar cei din şcoala lui Hillel, mai exigenți, ziceau că obligația începe atunci când copilul poate urca treptele templului, ținându-se de mâna tatălui său. Altfel spus nici Iosif nu era obligat să meargă în pelerinaj la Ierusalim. Legea îi obliga numai pe cei care locuiau la distanța unei zile de mers. Iar, pentru a face distanța de 140 km de la Nazaret la Ierusalim, era nevoie de aproape o săptămână de mers.
Caravanele de pelerini călătoreau la vremea aceea în Orient exact cum călătoresc şi astăzi arabii în pelerinaj la Ierusalim sau la Mecca: împărțiți în grupuri de rude şi prieteni; în față – bărbații, în spate, la circa cinci metri distanță în spatele lor, – femeile; copiii, cum sunt neastâmpărați, puteau să se zbenguie şi să alerge de la un grup la altul. Însă singurul lucru care era important era plecarea comună dimineața şi reîntâlnirea seara la locul stabilit pentru popasul de înnoptare. Practic, părinții nu-şi vedeau copiii toată ziua. Seara, când toate grupurile caravanei s-au oprit pentru popasul de noapte, 
după tradiție, în actualul sat el-Bireh, la 16 km nord de Ierusalim, Iosif şi Maria au constatat că Isus, copilul, lipsea, nu venise cu nici un grup. De aici bănuiesc că știm cu toți ceea ce s-a întâmplat. Cum Maria și Iosif, s-au întors îngroziți și l-au căutat timp de trei zile pe Isus, în Ierusalimul foarte aglomerat de numărul imens de pelerini.
Această spaimă, tulburare, neliniște, dezolare ce a cuprins inima Mariei şi a lui Iosif în aceste trei zile de căutare a copilului pierdut anticipă acea „noapte întunecată” despre care ne vorbesc numeroși misticii.
Un astfel de exemplu viu, este corespondența lui Padre Pio care ne dezvăluie acest pustiu interior în tot dramatismul său. În ziua de 24 ianuarie 1918, scria el, Sufletul meu este mereu învăluit de întuneric, un întuneric care devine din ce în ce mai adânc. Ispitele împotriva credinței se înmulțesc din ce în ce mai mult. Trăiesc, aşadar, tot timpul în întuneric, încerc să văd, dar în zadar. Dumnezeul meu, când vor apărea, nu zic Soarele, dar măcar zorile?
Dacă vom avea parte de aceste momente, sau dacă deja trăim astfel de experiențe în care totul ni se pare inutil și absurd, asemenea Mariei şi a lui Iosif, ceea ce va trebui noi să facem e să continuăm să ne împlinim datoriile sufletești, să iubim, să ne rugăm, să-l căutăm pe Cristos pe care, aparent, l-am pierdut, dar care, în realitate, e mai prezent ca oricând.
Tot sfântul evanghelist Luca a spus că Maria păstra toate acele cuvinte şi se gândea la ele în inima ei” (Lc 2,19). Maria este, astfel, prima contemplativă, prima mistică a Bisericii, trăind o viață ascunsă, meditând în reculegere, în tăcere, în singurătatea căsuței din Nazaret, departe de agitația şi zgomotul lumii, cuvintele rostite de Fiul ei sau despre Fiul ei. Maria este modelul tuturor misticilor şi al contemplativilor, care, retrăgându-se din lumea fără Dumnezeu, putredă, coruptă, cu tot zgomotul şi vorbăria ei sterilă, s-au afundat în singurătate şi au trăit în rugăciune, tăcere, meditație, în dialog cu Dumnezeu.
Conciliul al doilea din Vatican, în documentul dedicat vieții consacrate, Perfectae caritatis la numărul 1 ne spune că, Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbați şi femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus, fiecare în felul său, o viață consacrată lui Dumnezeu.
În încheiere să nu uitați că nu avem cu toții chemarea de eremiți, ca să părăsim complet lumea. Însă primatul vieții interioare, care presupune tăcere, singurătate, contemplație, viață interioară este obligatorie pentru toți ucenicii lui Isus, nu intră în discuție. Amin
