Ios 5,9a.10-12
2Cor 5,17-21
Lc 15,1-3.11-32
Am citit zilele acestea pe internet o poveste despre o fetiță. Această fetiță când era mică suferise o traumă foarte mare, ea fusese vândută de părinții ei unei alte femei doar pentru o mie de dolari și un pistol. După câțiva ani, când ajunsese o tânără domnișoară, a fost forțată să lucreze într-un club, în ciuda faptului că nu-i plăcea. Pentru ca ea să fie eliberată din acel club, i sa spus că are nevoie de foarte mulți bani. Așa că a devenit dansatoare a clubului și a început să iasă cu clienții ei în schimbul unor anumite sume de bani. Într-un final a scăpat din acel club și a trăit într-un loc; a avut un prieten, a rămas însărcinată, dar tot a rămas separată de părinții, de data aceasta de către prietenului ei.
Apoi a lucrat într-o mănăstire a unor surori. Una dintre acele călugărițe, o sora în vârstă, dar a fost nespus de nemiloasă cu ea, umilind-o mereu. Până când sora aceea bătrână sa îmbolnăvit. Sora a vrut pe cineva să aibă grijă de ea, dar nimeni nu dorea decât această fetiță. Ea a avut grijă de acea soră, cu umilință și blândețe, până într-o bună zi în care sora i-a cerut să o ierte pentru tot. Din acel moment, acea fetiță își dădu seama că trebuie să se întoarcă acasă, să își caute părinții și să îi ierte.
În textul evangheliei de azi, vom vedea cum cărturarii și fariseii se plâng de Isus, când l-au văzut mâncând și stând împreună cu păcătoșii, colectorii de taxe sau vameși și cu păcătoși. Pentru ei acest lucru era extrem de scandalos dar mai ales interzis, ca un rabin, asemenea Lui, să învețe adevăruri religioase și, în același timp, să se asocieze cu elementele rele ale societății. Ideea de Dumnezeu pe care Isus le-o prezenta lor și oamenilor pentru cărturari și farisei era una destul de problematică și, în același timp, să înveți că Dumnezeu nu este un judecător dur al cărui principală preocupare este să găsească o greșeală la păcătos pentru a-l putea condamna. Motiv pentru care Cristos le-a spus această parabolă. Prin această parabolă, Isus le arată cărturarilor și fariseilor că Dumnezeu este un Tată milostiv care iartă păcătoșii care se căiesc, îi iubește și dorește, ca toți să fie mântuiți.
Această parabolă ne vorbește despre istoria unui tată și a celor doi fii ai săi. Fără a aștepta ca tatăl său să moară, fiul cel mai mic cere partea sa de moștenire, lucru care era considerat ofensator și necinstit în cultura poporului de atunci. E ca și cum acesta i-ar fi spus tatălui său: „Pentru mine, ești bun ca mort. Apoi, își abandonează îndatoririle și responsabilitățile din cadrul familiei și pleacă în străinătate unde își cheltuie banii cu toate tipurile de vicii și desfrânate. Un lucru e clar că el era nefericit în casa tatălui său. La fel ca și astăzi, mulți tineri își părăsesc casele fără a-și informa părinții unde merg. Adesea merg la cafenele, la partide de băut, cu prieteni, deoarece, conform lor, se bucură de compania acestora și nu își găsesc fericirea în casele lor.
Fiul mai tânăr reprezintă neamurile și fiecare păcătos, pe noi toți. Fiul mai mic ajunge la o sărăcie și mizerie de nedescris din cauza stilului său de viață nesăbuit. Când are mulți bani, are mulți prieteni care îl ajută să își cheltuiască banii. Dar când rămâne fără bani, devine și el un prieten asemenea celorlalți. Pentru a supraviețui, cere să fie angajat. să lucreze și sfârșește prin păzirea porcilor, pe care evreii îi considerau animale necurate. Acest lucru arată profunzimea, cât de mare ajunsese degradarea, căderea lui, în care el se afla. Într-un final își aduce aminte de casa frumoasă pe care a lăsat-o în urmă și se hotărăște să se întoarcă la tatăl său pentru a cerca iertare, milostivire.
Punctul de cotitură e tocmai acel moment în care el s-a oprit, în care și-a venit în simțuri, sa uitat la porci și și-a dat seama cât de mizerabilă ajunsese viața lui. Când a simțit un profund sentiment de remușcare, sentiment care l-a făcut să se întoarcă la tatăl său și și să își ceară iertare. Tot ceea ce își mai dorea e să fie tratat doar ca un servitor oarecare, însă Tatăl în marea lui milostivire i-a redat demnitatea inițială de fiu.
Păcatul ne face să ajungem la cea mai scăzută demnitate și ne pune într-o poziție dintre cele mai jenante. Păcatul ne face să pierdem orice sentiment de rușine și decență. Noi, păcătoși, ne pătăm statutul în special de cel de copii ai lui Dumnezeu și ne punem în pericol dreptul de moștenire a împărăției lui Dumnezeu. Păcatul are loc atunci când suntem nemulțumiți de relația noastră cu Dumnezeu și căutăm fericirea în lucrurile lumești. Păcatul este, în principiu, o decizie conștientă de a ne îndepărta de dragostea lui Dumnezeu și de a găsi idoli în lucruri create, cum ar fi bani, puterea, prestigiul și alte asemenea. Păcatul ne promite o viață de plăcere, emoții și satisfacții. Dar va veni și timpul când vom simți tristețea și goliciunea din inimile noastre, iar în acele momente va trebui să ne ridicăm, să ne întoarcem la Dumnezeu Tatăl și să îi spunem: „Ne pare rău”. Numai atunci vom putem simți cu adevărat îmbrățișarea iubitoare a tatălui nostru milostiv.
Tatăl este Dumnezeu Însuși. Dragostea și compasiunea tatălui din parabola de astăzi se revarsă peste cei doi fii ai săi. El are motive destule să spună: “Nu” cererii fiului său mai tânăr, dar el tot o îndeplinește, chit că o face cu o inimă grea. Îl iubește pe fiul său mai mic și dorește să-l țină fericit în casa lui, dar alege să nu-și impună dragostea cu forța. Pentru el, dragostea pentru ca să fie autentică trebuie să fie liberă. În timp ce fiul risipește toți banii într-o viață nesănătoasă tatăl așteaptă continuu întoarcerea lui. Tot la fel și Dumnezeu Tatăl nostru cel ceresc, zid e zi așteaptă întoarcerea noastră. El petrece multe ore în afara casei, pe drum, așteptându-l pe fiului său. Când în sfârșit îl vede, tatălui i s-a făcut milă şi, alergând, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat (Luca 15:20), lucru care era de neconceput pentru un tată evreu. Însă acest tată își dă deoparte demnitatea, se dezonorează pe sine însuși, arătând ca un nebun față de ceilalți, totul de dragul unui fiu bun-de-nimic, lipsit de valoare, care i-a făcut mult rău tatălui său prin a-i cere moștenirea în prealabil și care a adus dezamăgire familiei sale prin stilul său de viață risipitor.
Un cardinal japonez pe nume Sin, în discursul său cu ținut cu ocazia deschiderii Zilelor de Conferințe despre Dumnezeu Tatăl din anul 1999, a spus că una dintre cele mai surprinzătoare imagini ale lui Dumnezeu Tatăl, din toată Sfânta Scriptură este imaginea Tatălui care fuge, aleargă. Iar asta fiindcă, în timpul lui Isus, alergatul nu este ceva caracteristic unui tată, unui cap de familie. O persoană de mare importanță nu se mișcă ci alții se duc să-l servească sau să fugă din fața lui pentru ai îndeplini ordinele. Pentru o astfel de persoană, alergatul însemna să își arunce demnitatea.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu vrea pur și simplu ca noi toți, ca toți oamenii să se întoarcă și să ajungă în casa sa cerească, indiferent că suntem credincioși ori păcătoși. El este un Tată nespus de milostiv care nu-i deranjează cât de păcătoși suntem.
Fiul cel mare era un simbol care îi reprezenta pe evrei. Fiul cel mai mare este egoist, invidios, gelos, judecător, iar resentimentele sale demonstrează firea sa vicioasă imperfecțiunile sale. Evreii știm deja că ei cred că sunt pioși și curați; și fideli legii, prin urmare ei sunt cei care au dreptul să moștenească toate bunurile Tatălui. Ei nu pot accepta faptul că cei mai tineri „frați risipiți”, neamurile și păcătoșii, vor fi acceptați din nou în comunitate, ca parte a copiilor lui Dumnezeu. Ei nu se pot împăca cu faptul că Tatăl a acceptat neamurile și păcătoșii ca parte a poporului lui Dumnezeu. Ei nu pot accepta faptul că Tatăl ar oferi chiar „vițelul îngrășat”, pe Mesia, pentru a sărbători întoarcerea păcătoșilor la Tatăl.
De cele mai multe ori cu toți suntem asemenea fiul neiertător. Un preot, într-una din predicile sale a spus că, uneori cu toți ne credem drepți și găsim greșeli cu ușurință în celelalte persoane. Uneori și noi suntem judecători și condamnăm cu ușurință. Un mare înțelept spunea că atunci când Dumnezeu ne privește el își acoperă un ochi pentru a nu vedea părțile urâte ale noastre. Dar când noi ne uităm la alți oameni, ne deschidem larg ochii și chiar folosim lupa pentru a vedea laturile murdare ale celorlalți. Aici e adevărata noastră problemă. Iar pentru a o putea rezolva va trebui să învățăm din inima Tatălui nostru din ceruri. După cum ne-a spus și Cristos, Fiţi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv! (Lc 6, 36).
În încheiere va trebui să ținem minte că nu numărul păcatelor comise ori cât de grave sunt e ceea ce contează, ci propria noastră umilință și sinceritate de a spune îmi pare rău. Asta e ceea ce contează cel mai mult. Amin
