In 21, 1-14
Istorii de recunoaștere abundă lumea literară. Printre cele mai bune și cunoscute e cea a lui Ulise, din Odiseea. În care, după războiul Troian, lui Ulise i-a trebuit ani buni să ajungă acasă, pe insula grecească Ithaca. Câinele său bătrând și muribund a fost cel care l-a recunoscut, și-a dat seama că stăpânul său se întorsese acasă.
În textul evangheliei de astăzi vom vedea cum discipoli îl recunosc pe Domnul lor cel înviat, recunoaștere care se aseamănă cu acel citat ultra vestit al lui Blaise Pascal, Inima are motivele sale pe care rațiunea nu le cunoaște. Iubirea recunoaște mult mai repede decât rațiunea.
Tot în evanghelia după Ioan, putem citi că Maria Magdalena e cea care l-a iubit enorm pe Domnul, pe care l-a și recunoscut la mormânt, spunându-le apoi apostolilor, L-am văzut pe Domnul.
Recunoașterea inițială și mărturisirea i-a ajutat pe ceilalți discipoli să conștientizeze prezența Domnului Înviat. Acest fapt îl putem vedea confirmat și de către alte acțiuni și fapte ale lui Isus, precum mâncatul, ce le-a reamintit de experiențele anterioare cu el, experiență ce a declanșat recunoașterea și mărturisirea, Într-adevăr este Domnul!
În viața de zi cu zi, fiecare avem propriile semne prin care putem recunoaște prezența Domnului. Adesea, abia după ce experiența încetează, asemenea discipolilor de pe drumul spre Emmaus, mărturisim și noi, Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?
De aceea, trebuie să ținem mereu minte că Domnul este cu adevărat cu noi, cu poporul său.
