Înț 9,13-18b
Flm 9b-10.12-17
Lc 14,25-33
Cea de-a patra poruncă a lui Dumnezeu spune, Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mult pe pământ (Ex 20,12). Apoi în noua poruncă a iubirii lui Isus găsim că va trebui să vă iubiți unii pe alții (In 13, 34). Și totuși în textul evangheliei de astăzi îl auzim pe Isus spunând, Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu (v. 26). Cum putem noi oare împăca aceste cerințe care clar sunt cam contradictorii? Cum putem să îi urâm pe cei pe care ar trebui să îi iubim, și de ce? Un lucru e clar, că Isus nu este un avocat al urii de sine și a celor dragi. El ne spune că e important să fim prieteni cu noi înșine și să ne iubim părinți, copii, soțul sau soția. Însă ne mai și spune că Cine nu-și poartă crucea și nu vine după mine nu poate fi discipolul meu (v. 27). Dar apoi ne spune că tot astfel, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu (v. 33).
Vă imaginați că i-ați urâ pe tatăl și pe mama voastră, pe soția și pe copii voștri, pe frați și surorile voastre? Că a-ți purta crucea? Că a-ți renunța la toate bunurile materiale pe care le aveți? Oare vorbește Isus serios când spune toate acestea? Este el oare serios când vorbește despre toate aceste cerințe ale uceniciei sale? Ce dorește Isus să spună prin aceste cuvinte despre cei care doresc să devină discipoli lui în acest pasaj evanghelic? Aceste cuvinte sunt atât de dure ba chiar lipsite de respect față de părinți mai ales pentru noi români care punem atât de mult accent pe familie.
Conform unui mare predicator, în coloana sa lunară dintr-un ziar local, Domnul menționează trei motive care blochează disponibilitatea cuiva de a deveni discipolul său. Primul aspect sunt relațiile, adică Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu. Al doilea aspect care blochează e lipsa de perseverență, și l-am auzit pe Isus spunând, Acest om a început să construiască, dar nu poate să termine. Iar al treilea aspect care blochează sunt bunurile, și l-am auzit pe Isus spunând, niciunul dintre voi care nu renunță la tot ceea ce are nu poate fi discipolul meu”.
Cu alte cuvinte, Isus ne spune astăzi că nimic și nimeni, nici măcar relațiile familiale nu ar trebui să ne stea în calea urmării lui complete. Că el trebuie să fie prima noastră prioritate asupra a tot și a toate, mai ales asupra propriilor noastre familii. Iar asta fiindcă ucenicia nu este un poate, fiindcă poate este o expresie ce exprimă indecizia ci este o alegere deliberată în favoarea lui Isus.
Iată de ce, la această sfântă Liturghie vă invit să reflectăm asupra a trei elemente principale asupra uceniciei.
Primul element esențial al uceniciei este Venirea, sosirea. Isus ne invită să fim cu el, să fim membri ai familiei sale după cum auzisem și la un canal de televiziune. Însă ca să fim membri ai familiei sale va trebui să face ceva pentru a fi vrednici de această invitație. Iar asta fiindcă până în acest moment, mulțimi de oameni au călători în permanență cu Isus (v.25). Iar acum a sosit momentul în care Domnul Isus îi va separa pe cei care sunt cu adevărat dedicați față de cei care nu sunt. Acum e momentul în care va vedea cine e gata să îl renege, chiar și cu prețul morții. El a spus că Dacă cineva vine la mine și nu-și urăște tatăl, mama, femeia, copiii, frații și surorile, ba chiar propria sa viață, nu poate fi discipolul meu (v.26).
Însă de ce oare ne spune Isus că trebuie să ne urăm familiile ba chiar și pe noi înșine? Expresia a urâ adesea înseamnă și a prefera mai puțin. Isus folosește un limbaj dur pentru a se putea face destul de clar faptul că nimic nu trebuie să aibă prioritate sau să fie pe primul loc în viețile noastre decât singur Dumnezeu.
Cu astfel de cuvinte ale lui Isus, aceste cerințe cer o dedicare totală din partea noastră. Un adevărat discipol trebuie să părăsească toate pentru a-l urma pe Isus. El trebuie să îl iubească pe Isus mai presus de toate. Isus îi provoacă pe discipoli săi să se examineze pe ei înșiși și să vadă pe cine iubesc ei mai întâi. Catehismul Bisericii Catolice la numărul 1618 spune că Cristos este centrul oricărei vieți creștine. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături, familiale ori sociale. Încă de la începuturile Bisericii, au existat bărbați și femei ce au renunțat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge, ca să se îngrijească de cele ale Domnului, ca să caute a-i fi bineplăcuți, ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine. Cristos însuși i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viață, al cărui model rămâne El însuși:
Sunt eunuci care s-au născut așa din pântecele mamei lor; sunt eunuci făcuți de mâinile oamenilor; și sunt alții care s-au făcut ei înșiși eunuci pentru Împărăția cerurilor. Cine poate înțelege, să înțeleagă (Mt 19, 12).
Al doilea element esențial al uceniciei este crucea. Același canal de televiziune a numit plin de entuziasm acest element ca internet cafe iar asta fiindcă purtarea crucii este inima uceniciei noastre. Crucea este simbolul creștinismului. Crucile marchează bisericile și înfrumusețează altarele noastre. Mereu începem și încheiem rugăciunile cu semnul sfintei Crucii. La încheierea sfintei Liturghii preotul acordă binecuvântarea poporului prin a-și mișca mâna dreaptă în aer sub forma unei crucii. Suntem atât de familiari, obișnuiți cu acest simbol încât ne aflăm în pericolul de a uita că la început nu era doar un simplu simbol de ornament ci era forma supremă de pedeapsă. Când Luca în textul evangheliei de astăzi face referință la un discipol care își i-a crucea, el folosește cuvinte, poartă crucea (v.27). Cuvântul grecesc pentru a purta este bastazo. E același cuvânt pe care Luca îl folosește când face referință la Isus care își purta crucea pe Calvar (Lc 23,26). Prin urmare, evanghelistul Luca așteaptă ca discipoli lui Isus să îl urmeze la propriu în suferințele și în moartea sa.
Isus știa că calea crucii era calea Tatălui spre glorie și victorie asupra păcatului și a morții. El a socotit costul și a spus Da voinței Tatălui său. Și noi va trebui să facem la fel, va trebui să socotim costul și să fim gata să îl urmăm pe Isus pe calea crucii dacă dorim să împărtășim gloria și victoria sa. Însă care este calea crucii pentru mine sau pentru fiecare dintre noi? Când voința mea se intersectează cu voința lui Dumnezeu, atunci voința lui e cea care trebuie îndeplinită. Calea crucii implică sacrificii, sacrificiul de a renunța la propria viață de fiecare dată când e necesar, totul de dragul lui Isus. Ceea ce face ca acest sacrificiu să fie unul posibil și mai dulce pentru noi, am putea spune, e iubirea lui Dumnezeu ce se revarsă pentru noi prin sângele lui Isus Cristos. Sfântul apostol Paul ne reamintește că iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (Rom 5,5). Niciodată nu vom putea să îl depășim pe Dumnezeu în dărnicie. El ne dă mai mult decât vom putea noi aștepta sau imagina vreodată. Așa că întrebarea e, îi permitem noi Duhului Sfânt să ne umple inimile cu iubirea lui Dumnezeu?
Al treilea element esențial al uceniciei este calcularea sau socotirea, numărarea. Un alt canal de televiziune a avut o descriere asemănătoare acestui element numindu-l co-prietenia. Iar asta fiindcă în reflecția mea proprie asupra acestei parabole secunde, am văzut că Isus a spus că un rege merge la război împotriva unor forțe ce sunt mult mai superioare lui și care va trebui să calculeze cu grijă costurile. El trebuie să ia în considerare șansele sale de câștigare a bătăliei. Dacă nu are nici o șansă sau riscurile sunt prea mari, atunci va trebui să se predea imediat sau cu alte cuvinte, să se împrietenească cu inamicul cu dușmanul prin intermediul dialogului. Tot la fel e și cu ucenicia creștină. Un discipol nu poate sluji la doi stăpâni. El va trebui să aleagă cui i se va dedica, adică ori se angajează complet față de unul ori se retrage complet de la celălalt. Nu poate sta jumi juma, câte jumătate pe ambele părți. El nu poate fi călduț adică nici cald și nici rece. Iar dacă încearcă să facă aceasta, în ziua judecății, Dumnezeu te voi vărsa din gura mea după cum putem citi în cartea Apocalipsului (Ap 3, 15-16).
Și în ultimul rând, adevărata ucenicie înseamnă a te angaja complet la o viața întreagă de renunțări proprii. Înseamnă să că va trebui să îmbrățișezi mereu suferința, persecuția, ascultarea, slujirea și umilința, totul din iubire pentru Cristos. Când astfel de realizări sunt îndeplinite, atunci vom putea spune și noi că cel care crede a fost salvat, mântuit cu ajutorul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt care l-a învățat și la ghidat, pas cu pas spre mântuire și spre veșnica Împărăție a lui Dumnezeu. Așa că, aceste trei elemente trebuie să fie ghidul nostru. Amin
