Mt 5,20-26
Atinge-mă cu nobila ta mânie, spune Shakespeare la un moment dat. El nu vorbea de flăcări, de izbucniri iraționale, sau de luarea de cineva mai puțin provocator. Mânia nobilă înseamnă a te enerva la momentul potrivit, pe persoana potrivită, cu scopul potrivit și la nivelul potrivit. Mânia lui Isus, pe acei schimbători de bani și vânzători din templu a fost una nobilă.
Mânia despre care ne va spune Isus în textul evangheliei de astăzi să o evităm este cea ascunsă. Care stă și fierbe pentru o vreme îndelungată, timp de mulți ani, ba chiar zeci de ani. E mânia ce ne hrănește și este hrănită. E acea mânie care caută răzbunare, care își află plăcerea în rănirea cuiva sau își dorește răul pentru cineva. Cineva ba chiar a spus la un moment dat, că cuvântul mânie nu e departe de cuvântul pericol. Iar asta fiindcă acesta poate duce la ceva complet neașteptat, mai rău. De acest tip de mânie va trebui să scăpăm înainte să ne rugăm cu adevărat sau să aducem jertfe și ofrande lui Dumnezeu. Darurile pe care le aducem pe altar, trebuie să fie jertfe arse, însă arse cu focul mâniei, adică cu milostivirea ce cuprinde iertarea, iubirea și împăcarea. Domnul însuși a spus, Milă vreau și nu jertfă.
Pentru tot binele pe care l-a făcut poporului său, Isus însuși avea o mulțime de motive pentru care să fie mânios. Însă în acea Vinere Sfântă, el fusese bătut, atârnat pe cruce și tot a rostit acele vestite cuvinte ale sale, Tată, iartă-i căci nu știu ce fac.
Ori de câte ori vom observa că mânia pare să ne copleșească, va trebui să privim la crucifix, la chipul celui care și-a controlat-o cel mai bine dintre noi. Isus ne învață astăzi cum să ne controlăm mânia.
