Mc 12,28b-34
A fost odată un cățeluș, de la o fermă, care s-a aventurat într-o bună zi prin fermă. Fiecare animal cu care se întâlnea cățelușul se lăuda cu utilitatea lui și cu marea lui poziție pe care o ocupă în inima stăpânului. Simțindu-se nefolositor și umilit, micuțul cățel a găsit un loc retras și a început să plângă. Însă, în acea noapte, când stăpânul a venit acasă, micuțul cățel a și fugit la el, i-a lins picioarele și a sărit în brațele lui. Căzând în iarbă, stăpânul și cățelul au început să se tăvălească în iarbă. Într-un final, ținându-l aproape de pieptul lui, stăpânul i-a spus, Indiferent de cât de obosit sunt când ajung acasă, mă simt mult mai bine când mă întâmpini tu. Nu te-aș da pentru nici un alt animal din fermă.
Al iubi pe Dumnezeu necesită umilința și spiritul de joacă al unui copil. Indiferent de cât de multe am învățat despre teologie și despre căile lumii, indiferent de cât de multe am realizat și ce funcții sau poziții am ocupat, dacă nu mă apropii de Dumnezeu și îl iubesc cu abandonarea și renunțarea completă a toate, atunci iubirea mea pentru el va rămâne mereu în așteptare. Nu trebuie să ating perfecțiunea în această iubire a mea. Ci dorința și decizia de a fi perfect trebuie să ardă în inima mea în fiecare zi a vieții. Asta e ceea ce Dumnezeu dorește de la noi, acesta trebuie să fie motivul existenței noastre, sursa fericirii noastre, pe care numai Dumnezeu o poate da.
Următorul pas e de al iubi pe aproapele. Când încep să îl iubesc pe aproapele fiindcă îl iubesc pe Dumnezeu, atunci pot fi sigur că iubirea mea este adevărată. Nu va fi egoistă, nu va căuta binele propriei persoane, ci va fi asemenea lui Dumnezeu, fiindcă iubirea aproapelui devine inclusă în iubirea mea față de Dumnezeu.
