Lc 9,22-25
Condiția Uceniciei
Un om s-a rătăcit la un moment dat în deșert. A mers și a tot mers și era atât de disperat de a avea parte de o gură de apă, până la un moment dat când s-a oprit pentru a căuta apă. Însă din păcate nu a găsit nimic altceva decât o pompă veche ruginită cu apă. A fugit repede la ea și a început să pompeze. Însă nici un pic de apă nu ieșea din ea. Nu era apă nici acolo. A căzut jos, descurajat și slăbit. Apoi a început să se uite în jur și a observat un vas acoperit. S-a dus la el și a dat praful la o parte și a văzut că scria pe el Trebuie să torni apa din acest vas pentru ca să faci pompa să funcționeze. P.S. Nu uita să umbli vasul înapoi cu apă după acea, ca să poată fi folosit și data viitoare. Așa că omul a început să se gândească, Oare ar trebui să torn toată apa? Dacă da, atunci dacă pompa tot nu va funcționa? Dar ce ar fi dacă aș bea acum acea apă? Dar dacă fac asta, atunci următorul după mine ce va face? Dacă torn toată apa aș putea pierde totul. Dacă o torn mă aleg cu apă proaspătă și din belșug. Dacă beau toată apa din vas atunci nu va mai rămâne apă pentru a scoate apa din fântână. A stat și sa gândit așa pentru o vreme după care a turnat toată apa. Pentru început, nu apărea nimic. Pleosc, pleosc, pleosc, se auzea din fântână, până când a apărut apă. Acum avea destulă apă pentru el și pentru următoarea persoană ce avea să treacă pe acolo. A luat vasul, și a adăugat următoarele cuvinte, Crede-mă, chiar funcționează. Trebuie să renunți la tot ce ai pentru ca să ai parte de apă bună din belșug.
Textul evangheliei de astăzi ne pune în față o rețetă triplă a modului în care trebuie să fim discipoli adică, a renunța la sine, a-ți lua crucea zi de zi și de a-l urma. Și l-am auzit spunând, Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunțe la sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să mă urmeze! (v.23).
Primul ingredient al acestei rețete este renunțarea-de-sine. Isus Cristos cere renunțarea de sine ca condiție necesară a uceniciei. Renunțarea de sine este o chemare de supunere autorității lui Dumnezeu ca Tată și lui Isus ca Domn și de a declara război egoismului instinctiv al omului. Asta nu înseamnă că Isus dorește ca noi să devenim zombie sau că ne cere să ne oferim voluntari la un rol de roboți. Ceea ce ne cere este renunțarea la sinele trupesc, la egocentrism, la îndumnezeirea de sine cu care ne naștem și care ne domină atât de negativ în statutul nostru natural.
Al doilea ingredient este acela de a lua crucea zi de zi. Isus leagă renunțarea de sine cu purtarea crucii. Nu avem cum să evităm crucea noastră. Iar asta fiindcă ea este mereu cu noi, motiv și pentru care o purtăm zi de zi. Nu trebuie să mergem în alte locuri pentru a ne căuta crucea. Ea este chiar aici, lângă noi, mereu. Crucile noastre pot fi, respingerile, durerile, a rămâne fideli într-o căsătorie dificilă, de a-l iubi pe acel copil al nostru care pare a fi oaia neagră a familiei, iertarea rănilor provocate în trecut de rude, de a vorbi de bine de ceilalți, de a-i ridica în loc să îi trântim la pământ, de a fi înțeles greșit. Însă purtarea crucii înseamnă mult mai mult decât suportarea acelei greutăți. Purtarea crucii, în timpul lui Isus, era cerută de cei pe care îi condamnase societatea. Crucea pe care o purtau ei era un adevărat instrument al morții. Crucea este moartea față de păcat, lipsa fidelității și egoismul.
Al treilea ingredient e de a-l urma. Isus prezintă ucenicia ca urmare a lui iar urmarea lui se bazează pe luarea crucii și pe renunțarea de sine. Sinele trupesc nu ar accepta niciodată să se arunce într-un astfel de rol. Dietrich Bonhoeffer a avut dreptate când a spus că Când Cristos cheamă un om, el îi poruncește să vină și să moară…acceptarea morții față de tot ceea dorește sinele trupesc e ceea ce a dorit Cristos să spună prin renunțarea de sine.
Isus ne cheamă astăzi nu doar la a ne renega pe noi înșine și la a ne purta crucile ci la libertatea de a ne detașa de bogățiile dobândite ale acestei lumii. Adevărați discipoli sunt cei care cunosc, iubesc și îl urmează numai pe Domnul, pe Isus Cristos însuși. Amin
