In 10,31-42
Sărbătoarea Înnoirii templului
De obicei după ascultarea omiliilor sau a predicilor din timpul sfintelor celebrări Euharistice din zilele de duminică și alte sărbători, noi recităm și crezul apostolic în loc de cel niceean. Însă dacă am recita crezul Niceo-Constantinopolitan, am mărturisi că Isus Cristos este Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu creat, de o ființă cu Tatăl. Prin rostirea aceste părți noi de fapt mărturisim unitatea naturii dintre Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Că el este adevăratul fiu ce este de aceiași natură cu Tatăl, că Dumnezeu Fiul este exact la cum este și Dumnezeu însuși.
În textul evangheliei de astăzi, Isus numește cu modestie minunile sale ca lucrări care alină misterele umane. Din moment ce lucrările sale sunt alinate, atunci dușmani lui ar trebui să înțeleagă că ele vin cu adevărat de la Dumnezeu și că el este unicul fiu născut al lui Dumnezeu. Datorită acestei susțineri și afirmații conducători religioși sunt atât de supărați pe el, atât de supărați încât doresc să îl ucidă pentru că a afirmat că este Fiul lui Dumnezeu. Era o afirmație care pentru ei era blasfemie. De fapt Isus a afirmat două lucruri care i-au supărat pe lideri religioși: Că el este consacrat de Tatăl pentru o sarcină specială și că El a fost trimis în lume pentru a duce la împlinire misiunea pe care a primit-o de la Tatăl. Isus își provoacă oponenți pentru a accepta lucrările sale dacă nu pot accepta cuvintele sale. Și noi putem să contrazicem cuvintele sale, chiar dacă cuvintele lui Dumnezeu sunt viață și putere pentru cei care cred, însă nu avem cum să ne contrazicem cu faptele sale. E mult peste argumentele noastre. Și putem cu adevărat să vedem în Isus adevărul că acțiunile vorbesc mult mai tare decât faptele. Isus este cu adevărat învățătorul perfect pentru noi toți fiindcă el susține că el nu se bazează doar pe ceea ce spune ci și pe ceea ce face. Așa că întrebarea e, noi suntem înfăptuitori sau ascultători uituci ai lui Dumnezeu?
După cum ne spune și evanghelia că lideri religioși l-au acuzat de blasfemie fiindcă pentru ei, Isus este doar un om, ce s-a făcut pe sine Dumnezeu. Dacă stăm să ne gândim mai bine, vom observa că asta este și tendința noastră de a-i acuza pe ceilalți de un păcat pentru care noi înșine ne facem vinovați de a-l săvârși. După căderea lui Adam și al Evei, omul are tendința de a-și pune viața în centrul universului iar efectul e acela că se consideră pe sine însuși Dumnezeu. Ba chiar este scris și în legea iudaică că ei sunt dumnezei și că se consideră pe ei înșiși dumnezei. Ceea ce se întâmplă acum e faptul că lumea nu se mai învârte în jurul lui Dumnezeu ci se învârte în jurul fiecăruia dintre noi. Iar consecințele acesteia sunt: lupte, războaie și dezbinări ce sunt o adevărată plagă pentru societatea umană și pentru istoria umană. Avem tendința de a oferi incensul, altarul și libinațiile pentru a fi oferite cultului nostru sau a noastră însăși. Și totuși în Isus, Dumnezeu adevărat și om adevărat, ni se cere să recunoaștem autoritatea sa și să îi aducem lui cinste, având o complet altă atitudine, adică, Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viata ca răscumpărare pentru cei mulţi (Mt 20, 38).
Aș dori să închei cu o povestioară adevărată rostită de Robert P. Dugan în cartea sa intitulată Câștigând noul război civil. Această povestioară adevărată a avut loc în ziua de 19 mai a anului 1780 într-un oraș numit Hartford din Connecticut, U.S.A. Această zi despre care vă voi vorbi a rămas în istoria Noii Anglii, după cum era denumit teritoriul atunci ca teribila prevestire a judecății finale. Iar asta fiindcă la amiază cerul și-a schimbat culoarea din albastru în gri iar după-amiază s-a înnegrit de tot, însă s-a înnegrit atât de tare, iar în acea perioadă în care oameni erau mult mai credincioși decât acum, oameni au și căzut în genunchi și au cerut o binecuvântare finală înainte de a sosi sfârșitul. Casa Reprezentativilor a Connecticut-ului era în plină sesiune. În timp ce unii oameni erau căzuți în genunchi iar alți au cerut o amânare imediată, cel care vorbea atunci și răspundea de adunare, unul pe nume Colonel Davenport, s-a ridicat în picioare. I-a liniștit pe toți și a rostit următoarele cuvinte: Ziua judecății este ori este aproape ori nu e. Dacă nu este, atunci nu e momentul pentru amânări. Dacă este, atunci aleg să fiu găsit făcându-mi datoria. Doresc prin urmare, să fie aduse lumânări.
Așa că întrebarea este, Suntem o persoana care trebuie să vorbească mai puțin și să facă mai multe? Amin
