Duminica a 10-a de peste an (B) – 3

Gen 3,9-15
2Cor 4,13-5,1
Mc 3,20-35

Blasfemia Cărturarilor

Sfânta maică Tereza de Calcutta a relatat la un moment dat o poveste despre o fetiță mică de pe stradă pe care a luat-o cu ea acasă. În casa ei mereu era mâncare bună, haine frumoase și destul confort. După câteva ore, micuța fetiță a fugit. Sfânta maică Tereza s-a dus imediat să o caute însă nu a reușit să o găsească. După câteva zile, sfânta a găsit-o din nou pe stradă însă de data aceasta a luat-o și a dus-o la o casă de copii. Însă micuța fetiță a fugit iarăși. În acel moment sfânta maică Tereza și-a rugat surorile să o urmărească pe fetiță să vadă unde merge. Surorile au urmărit-o și așa au aflat unde tot fugea și de ce tot fugea.

Surorile au descoperit că mama acelei fetițe trăia sub un copac pe o stradă din oraș. Sub acel copac erau trei pietre pe care acea mamă gătea mâncarea. Maica Tereza a fost martora bucuriei acelei fetițe cu mama ei. S-a dus la ele și a întrebat fetița,  De ce nu vrei să stai cu noi? Ai atât de multe lucruri frumoase la casa de copii. Fetița cu politețe i-a răspuns că Nu pot trăi fără mama mea. Ea mă iubește.

Cred că surorile au fost vinovate de judecată pripită și calomnie fiindcă ele au presupus din prima că fetița era una rea însă s-a dovedit exact contrariul, că nu era deloc.

Cărturari din evanghelia de astăzi, care veniseră din Ierusalim, s-au făcut și ei vinovați de această calomnie sau defăimare fiindcă ei au rostit cuvinte de blasfemie sau hulă la adresa lui Isus. Ei au spus, Îl are pe Beelzebul!” și: “Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli” (v.22).

Catehismul Bisericii Catolice la numărul 2477 ne învață să respectăm reputația celeilalte persoane și că acest respect interzice orice atitudine și cuvânt care i-ar putea provoca orice nedreptate. Catehismul afirmă că o persoană se face vinovată de calomnie prin remarci contra adevărului care distrug reputația celorlalți și dau ocazia la judecăți false în ceea ce îi privește.

Catehismul mai vorbește și despre un păcat mai mic numit, judecată pripită iar o persoană se face vinovată de această judecată pripită în momentul în care, până și în mod tacit, presupune ca fiind adevărat, fără a avea vreo dovadă clară, o greșeală morală a aproapelui. Prin urmare, e destul de evident faptul că cărturari s-au făcut vinovați de aceste două păcate.

Și noi suntem vinovați de aceste două mari păcate a calomniei și a judecății primite. De exemplu, Spunem că ești o persoană murdară, sau că arăți oribil. Când întâlnim o persoană cu păr lung imediat ajunge să spune că arăți ca un rebel, și multe altele pe care fiecare dintre noi le cunoaște foarte bine. Cu alte cuvinte și noi ne facem vinovați de aceste două păcate.

Ceea ce e important de menționat la aceste cuvinte de blasfemie rostite împotriva lui Isus e faptul că ei nu ar fi comis aceste păcate a calomnie și a judecății pripite, dacă nu ar fi rostit acele cuvinte de blasfemie. Însă ei le-au comis iar aceste păcate pot fi extrem de dăunătoare.

Dacă noi am fi cei care am avea parte de un astfel de tratament dur din partea celorlalți, cu siguranță că ne-am simți răniți, furioși și confuzi. E destul de greu să rămâi indiferent la un astfel de atac.

Ce a făcut oare Isus? Ei au rostit aceste condamnări după care Isus i-a făcut să înțeleagă că ceea ce au spus au fost păcate împotriva Duhului Sfânt. Această formă de păcat nu poate fi iertată. Conform lui Eric Stoutz, care privind la Catehismul Bisericii Catolice a spus că păcatul împotriva Duhului Sfânt e refuzul intenționat de a accepta milostivirea și iertarea lui Dumnezeu (nr. 1864), motiv și pentru care nu poate fi iertat. Șase sunt în total păcatele care de-a lungul timpului au fost identificate ca fiind împotriva Duhului Sfânt, precum: a nesocoti bunătatea lui Dumnezeu, cu gândul că Dumnezeu nu ne va pedepsi; a deznădăjdui de mila lui Dumnezeu sau a dispera; a ne împotrivi adevărului cunoscut; a invidia pe aproapele pentru harurile pe care le-a primit; a avea o inimă împietrită față de dojenile mântuitoare; a rămâne cu îndărătnicie în nepocăință.

Stoutz a continuat să spună că cel care disperă încetează să mai spere că va mai fi mântuit de Dumnezeu (nr. 2091). Disperarea e direct contrară virtuții teologice a speranței, care este în parte, încrederea în harul Duhului Sfânt (Catehismul, nr 1817).

Prezumția este un păcat împotriva Duhului Sfânt în sensul că el se poate salva pe sine însuși fără harul Duhului Sfânt, sau că Dumnezeu îl va mântui fără a fi nevoit să se convertească. (cf Catehismului, nr 2092).

Necăința e clar contrară lucrări Duhului Sfânt de a ne aduce la convertire și a pocăință.

Obstinarea sau încăpățânarea, este și ea legată de necăință fiindcă persoana se împotrivește harului Duhului Sfânt însă persistă de bunăvoie în ceea ce știe clar că e păcat de moarte. Uneori spunem, De ce să merg la spovadă dacă nu am nici un păcat. E de neiertat refuzul de a ne căi și de a nu fi deschiși schimbării. E destul de înfricoșător și mai ales are un singur rezultat, condamnarea veșnică.

Împotrivirea adevărului divin cunoscut înseamnă să te împotrivești și să negi deliberat ceea ce știi clar că acel adevăr a fost revelat de Duhul Sfânt ca fiind necesar credinței creștine și divine. În acest caz persoana se face vinovată și de erezie fiindcă se rupe de Dumnezeu (cf. Catehism, nr 2089).

Și ultimul dintre ele invidia este un păcat împotriva Duhului Sfânt fiindcă prin invidia satanei moartea a reușit să intre în lume (cf. Catehism, nr 2538; Înț. 2,24). Când o persoană este invidioasă pe bunăstarea spirituală a altuia, atunci el se pune la același nivel cu satana care a dorit gloria lui Dumnezeu pentru el însuși în loc să accepte cu umilință darurile pe care Dumnezeu i le dăduse (Ez 28, 11-19). De aceea mereu trebuie să acceptă darurile pe care Dumnezeu ni le-a oferit în loc să privim la binecuvântările pe care Dumnezeu le-a trimis asupra celuilalt dorindu-le totodată pentru noi înșine. Invidia pe bunăstarea spirituală a celuilalt este un păcat împotriva Duhului Sfânt în sensul că Duhul Sfânt e cel care revarsă darurile spirituale asupra celor credincioși ai săi.

Cum putem împăca cuvintele lui Isus, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veșnic” (v.29) cu încrederea noastră în iubirea și milostivirea infinită a Tatălui pentru mântuirea noastră fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică (In 3,16)?

Răspunsul îl putem găsi în unul din comentariile sfântului papă Ioan Paul al II-lea asupra interzicerii scripturii a blasfemiilor împotriva Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus, După o astfel de exegeză, “hula” nu constă propriu-zis într-o ofensă adusă Duhului Sfânt în cuvinte; ea constă mai degrabă în refuzul de a accepta mântuirea pe care Dumnezeu o oferă omului prin Duhul Sfânt, acționând prin puterea Crucii (Dominum et Vivificantem, Scrisoare enciclică asupra Duhului Sfânt, nr. 46).  Astfel, în mod normal hula sau blasfemia este definită ca fiind împotriva lui Dumnezeu, iar în acest caz blasfemia este practic refuzul de a accepta mântuirea.

 De aceea mereu va trebui să avem grija să nu devenim niciodată atât de înrădăcinați în păcatul nostru și în sentimentul nostru de persoane drepte încât să ajungem să nu mai ascultăm, raționăm sau să ne schimbăm cu umilință când realizăm că am greșit. Cărturari nu au fost deschiși la schimbare și tocmai aceasta a fost cea mai rea parte a păcatului lor. Amin

Alte opțiuni: 01, 02, 03, 04,

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

div#stuning-header .dfd-stuning-header-bg-container {background-image: url(https://paxvobis.ro/wp-content/uploads/2020/06/header-final-2.jpg);background-size: initial;background-position: center top;background-attachment: scroll;background-repeat: no-repeat;}#stuning-header div.page-title-inner {min-height: 400px;}