Mt 10,24-33
Curajul sub persecuție
Unul din darurile Duhului Sfânt e tocmai frica de Domnul. Însă această frică de Domnul nu are nimic de a face cu frica în sensul ei normal al cuvântului. Această frică de Domnul sau frică dumnezeiască este mai degrabă un sentiment de conștientizare față de Cel care ne-a făcut în iubire și care ne susține în milostivire și bunătate. O frică sănătoasă de Dumnezeu, după cum spusese cineva, ne conduce la maturitate spirituală, înțelepciune și judecată dreaptă și ne eliberează de tirania păcatului mândriei, a lașității mai ales în fața răului și a înșelăciunii spirituale. Dar mai presus de toate această frică de Dumnezeu este antidotul fricii de a pierde viața cuiva.
În textul evangheliei de astăzi am văzut cum de trei ori Isus le spune discipolilor săi să nu le fie frică. Frica, după cum spusese altcineva, este iubirea care se datorează zeilor și regilor. Însă dacă iubirea noastră de Dumnezeu este cu adevărat o formă de frică, atunci cred că am ajunge să îl iubim mai mult pe cel rău decât pe Dumnezeu. Adevărul e că Dumnezeu cere iubirea noastră și nu frica noastră. S-a spus că cei care iubesc să le fie frică, le e frică să iubească. Cum poate Dumnezeu să iubească să îi fie frică sau să îi fie frică să fie iubit? Iar asta fiindcă Dumnezeu este iubire (1In4,18).
Frica e o forță puternică. Ne poate duce la panică și fugă sau ne poate duce la credință și faptă. Frica mai este și o consecință directă a înstrăinării. Un exemplu concret de înstrăinare se aseamănă cu ceea ce descoperise un chinez la limba engleză când încerca să o învețe. El a spus că cel mai surprinzător lucru la engleză e frecvența cuvântului I adică eu, care mereu e scris cu literă mare, asemenea lui Dumnezeu și nu cu literă mică. Spre deosebire de celelalte limbi care au avut abilitatea de a lăsa pronumele Eu cu literă mică, după cum e și la noi români. El a spus că e foarte ciudat să te tot menționezi pe tine însuși. Însă poate că ceea ce ne rănește cel mai mult e faptul că acest I/eu, este un pronume în sine, sinele este văzut ca un fel de lucru, un lucru printre alte lucruri, un lucru separat. În multe limbi el face parte din verb.
Acesta a continuat să spună că ar face cu adevărat o imensă diferență în lume dar și reflexiei noastre dacă noi nu ne-am vedea pe noi înșine ca pronume sau ca un fel de lucruri ce stau deoparte, supraveghind celelalte lucruri ci mai degrabă ca schimbători de verbe. Cum ar fi dacă Eu aș simți cu adevărat, de exemplu, că exist, în loc de Eu exist. Această schimbare m-ar face să simt că eu nu sunt într-un loc sperat de restul creației. Ci aș fi într-o legătură directă cu tot și cu toate, că nu mai sunt singur, cu frica de a fi înlăturat. Cu toți avem capacitatea de a ne deconecta pe noi înșine de lume, de Dumnezeu dar mai ales chiar și de noi înșine. Ca început de drum de întoarcere ar putea fi de a înceta de a mai face referință la Eu ca ceva separat.
Un lucru e clar că dacă frica nu ar domina viața noastră atunci această înstrăinare ar putea fi vindecată. Pentru noi creștini, sfântul apostol Paul ne-a învățat că trupul lui Cristos este și trebuie să fie centrul acestei vindecări. Și spusese: Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine (Gal 2,20).
În încheiere vă invit să reflectăm asupra acestor cuvinte ale sfântului Paul, din scrisoarea sa către Romani: Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? (8,31). Cine ne va despărți de iubirea lui Cristos? (8,35). Amin
