Lc 15,1-10
Parabola oii regăsite și a drahmei regăsite
Henri Nouwen a relatat la un moment dat o parabolă despre un om bătrân care obișnuia să mediteze zi de zi lângă răul Gange din India. Într-o dimineață a văzut un scorpion care plutea pe apă. Când scorpionul a ajuns lângă bătrân, acesta s-a întins să îl salveze însă a fost înțepat de el. Un pic mai târziu, bătrânul a încercat din nou dar a fost înțepat din nou. Înțepătura îi umflase mâna destul de tare devenind și extrem de dureroasă. Un alt om care trecea pe lângă a văzut ce se petrece și a țipat la bătrân, Ei, bătrân nebun, ce ai făcut? Doar un nebun și-ar risca viața de dragul unei creaturi, urâte și răutăcioase. Nu știi că te poți ucide singur prin încercarea de a salva acel scorpion nerecunoscător?
Bătrânul cu mult calm a răspuns, Prietene, doar pentru faptul că stă în natura scorpionului să înțepe, asta nu înseamnă că natura mea de a-l salva ar trebui să se schimbe și ea.
Stă în natura lui Dumnezeu să ne salveze fiindcă natura lui Dumnezeu e de a iubi. Dumnezeu îi caută pe cei pierduți, îi vindecă pe cei răniți, îi iartă pe cei greșitori și dă speranță celor care sunt în disperare. Asta e ceea ce face Dumnezeu.
În textul evangheliei de astăzi, Isus ne-a prezentat două parabole, cea a oi pierdute și cea a monezii pierdute. În aceste două parabole, o persoana se află mereu în căutarea a ceva pierdut. Păstorul de obicei își numără oile la finalul zile pentru a se asigura că sunt toate. Femeia care a pierdut o monedă are de-a face cu același dezastru economic, din moment ce, în acel timp, o monedă era echivalentul plății unei zile de muncă a soțului ei. Astfel, Isus ne învață că Dumnezeu nu se bucură de pierderile cuiva ci dorește ca noi să fim salvați, mântuiți. Întreaga comunitate cerească se bucură când un păcătos este găsit și readus în comuniunea cu Dumnezeu.
Stăpânul menționat în aceste două parabole îl reprezintă pe Dumnezeu. Oaia pierdută și moneda pierdută suntem noi. Inițiativa de a căuta oaia pierdută și moneda pierdută ține doar de proprietar, iar asta fiindcă este puțin posibil ca o oaie sau o moneda să poată face ceva pentru a se căuta sau se găsi pe sine. Prin urmare, creștinismul nu ține ca omul să îl caute pe Dumnezeu, ci Dumnezeu e cel care îl caută pe om. Acesta este singurul aspect care face ca creștinismul să fie unic de celelalte religii ale lumii. În alte religii, oameni sunt cei care îl caută pe Dumnezeu și oferă jertfe pentru a-și potoli zei însă nu și în creștinism, unde Dumnezeu e cel care îi caută pe oameni săi pierduți. Dumnezeu mereu ne caută ori de câte ori ne pierdem. Mântuirea precum și iertarea sunt inițiative ale lui Dumnezeu și nu ale noastre. Din acest motiv, asemenea monezii pierdute și a oii pierdute, tu și cu mine avem o anumită valoare intrinsecă. El a adăugat-o în interiorul nostru și i-a mărit valoarea. Prin căutarea noastră cu o dorință de neimaginat, el a oferit ființelor umane o demnitate dincolo de orice am putea noi concepe. Dumnezeu este mereu gata să ne ierte, dacă ne cerem iertare, să ne mântuiască și să nu se răzbune pe noi pentru păcatele pe care le-am comis. El este mereu gata să ne ofere iubirea sa.
O carte de reflexii spunea că Dumnezeu nu se simte ofensat de noi. Singurul lucru care îl poate ofensa este atunci când noi ne rănim singuri dar și pe cei din jur. Sfântul Toma de Aquino ne-a învățat că Îl ofensăm pe Dumnezeu ori de câte ori acționăm împotriva propriului nostru bine (Contra Gentes, III, 122). El nu își întoarce niciodată spatele la noi. Noi suntem cei care ne întoarcem spatele la el ori de câte ori păcătuim. Iubirea sa pentru noi nu se schimbă niciodată. El mereu va rămâne Tatăl nostru, dar mai ales prietenul nostru.
Căutători celor pierduți sunt atât de necesari în ziua de astăzi. Așa că întrebarea e, ne rugăm noi cu persistență și îi căutăm pe cei care știm sigur că și-au pierdut calea spre Dumnezeu? Amin
