In 10, 11-16
Biserica în marea ei providență, a considerat potrivit ca astăzi să celebrăm sărbătoarea sfântului Carol Boromeu, care este un exemplu minunat a ceea ce înseamnă costul și urmarea lui Cristos.
Sfântul Carol, la vârsta de 23 de ani, a fost creat cardinal al Bisericii Catolice de către noul papă Pius al IV-lea care era și unchiul său. Poate că vă gândiți acum, Bravo lui! însă nu a fost chiar așa. Iar asta fiindcă a fost o povară și o responsabilitate imensă care includea și administrarea Bisericii din Milano, grija și protecția țărilor de jos, adică Belgia și Norvegia de astăzi, precum și a Portugaliei, a ordinului Franciscan și Carmelitan, iar astea sunt doar câteva dintre ele.
Însă cea mai mare povară dintre toate a fost inabilitatea lui de a-și împlini cea mai profundă dorință aceea de a sluji poporul lui Dumnezeu din Milano. În schimb a fost ținut la Roma, unde unchiul său îl pusese responsabil cu administrarea curții papale, a locuinței sale, a palatelor și cu enorm de multe alte sarcini.
După ce a îndeplinit toate aceste responsabilități cu multă fervoare și atenție, a devenit și mai conștient de pericolele și ispitele ce pot însoți o astfel de viață trăită în acele circumstanțe.
S-a încredințat complet rugăciunii și susținerii prietenilor lui reușind să rămână fidel și să nu se lase distras de către capcanele lumii și societății din jurul lui. A fost profund dedicat slujirii sale în ciuda timpului sau a locului. Sfântul Carol a devenit unul din arhitecți șefi din sesiunea finală a Conciliului din Trento și o forță a reformei în tot ceea ce făcea. Iar asta fiindcă l-a pus pe Isus pe primul loc.
Într-un final a reușit să obțină permisiunea de a merge la Biserica din Milano iar primirea sa a fost una cu adevărat pozitivă. Oameni au recunoscut imediat iubirea pe care el o avea pentru ei iar ei au răspuns cu blândețe, cu iubire pentru iubire. Percepția bună și stima enorm de mare din partea lor nu a devenit niciodată o distragere pentru sfântul Carol. El niciodată nu s-a pierdut în dorințele de a fi plăcut de cei din jurul său, l-a pus pe Cristos în centrul vieții sale, motiv pentru care a fost capabil să săvârșească schimbări și să realizeze o restaurare atât de necesară a Bisericii din acel loc. Și-a iubit poporul, după cum el însuși spunea, așa cum sunt ei, dar prea mult pentru a-i lăsa așa cum sunt.
Eforturile sale și dorința enormă de reformă au întâlnit și o opoziție imensă. Mulți îl iubeau pe Carol Boromeu și îl revelau, însă mulți îl și urau. Unii dintre aceștia chiar au și încercat să îl ucidă. A fost rănit grav de două ori. Unul din aceste gloanțe aproape că îl și nimerise, însă în loc să intre în el a lovit crucea pe care o ținea la piept. Altă dată s-a tras în el pe când era în capela familiei sale în rugăciune. Glonțul l-a lovit drept în spate însă în mod miraculos acesta nu a intrat în trupul său fiind astfel ferit.
Nici măcar acel tip de opoziție nu a reușit să îl distragă sau să îl descurajeze pe sfântul Carol de la slujirea acelui Dumnezeu care îl chemase. El a fost de ne-înduplecat fiindcă era conștient de costul uceniciei iar asta fiindcă îl punea pe Isus pe primul loc în orice situație, înaintea celor dragi lui, înaintea propriilor sale daruri și abilități, înaintea oficiului și responsabilităților sale, înaintea tuturor frustrărilor și a dificultăților pe care le întâlnea zi de zi dar mai ales înainte de propriul său sine.
Întrebarea pe care aș dori să v-o adresez acum e, Care sunt acele dificultăți și obstacole, distrageri și descurajări pe care le experimentăm acum? Care sunt acele cruci și suferințe pe care le-am purtat până acum? Dar mai ales ce vom face cu ele?
Tot ceea ce sper e ca să avem curajul de a vorbi cu prieteni noștri în Cristos de aceste neliniști, și ca convertirea să aibă loc în spiritul carității și nu a unuia ce șovăie. Dumnezeu dorește să ne ajute pe fiecare dintre noi în purtarea greutăților și a crucilor vieții.
Dar mai ales va trebui să vorbim cu Dumnezeu despre toate aceste lucruri. Nu e nimic greșit în a cere lui Dumnezeu o cruce diferită sau una mai ușoară.
În încheiere vă invit să nu uitați niciodată că noi suntem chemați să facem ceea ce Isus Cristos cere de la fiecare dintre noi atunci când vine vorba de crucile noastre, Ridic-o și urmează-mă! Amin
