Mt 19,27-29
Sfântul Benedict este părintele tradiției monastice ce s-a răspândit în Europa, motiv și pentru care e cunoscut ca părintele monarhismului vestic. La apogeul ei, Europa număra 30 000 de mănăstiri. Sfântul Benedict mai este cunoscut și ca sfântul patron al Europei.
Benedict a trăit într-o lume în care lumea clasică se destrăma, războaie sângeroase rupeau în bucăți civilizația greco-romană. Barbari se întindeau tot mai mult în Europa. Cultura europeană se destrăma și ea, și totuși mănăstirile benedictine ce aveau o cultură diferită a muncii și rugăciunii și a învățării iubirii lui Dumnezeu izbândeau. Mănăstirile au devenit faruri de speranță pentru poporul european.
În mănăstiri, viața călugărilor avea la bază o armonie a muncii și a rugăciunii, scopul final fiind căutarea lui Dumnezeu. Benedict scrisese Nihil amori Christi praeponere – adică Nu vreau nimic, decât să îl iubesc pe Cristos. Sfințenia constă în aceasta, în a nu prefera nimic altceva decât iubirea lui Cristos.
Acum trăim într-o lume în care cultura se deteriorează iar. Fabrica societății este sfâșiată în mii de bucăți în însăși fundamentul ei, demnitatea vieții umane și căsătoria creștină. Fără pic de minte, fără a avea grijă, complet distructivi, iraționalitatea toate acestea preced timpul întunecat de acum 1500 de ani, și devin o nouă normă astăzi.
Fiecare creștin este chemat să devină un far al speranței ce se găsește în Cristos. E de datoria noastră să ne întoarcem de la ceea ce e lumesc și să nu preferăm altceva decât iubirea lui Cristos care este singura noastră speranță.
