In 12,24-26
Laurențiu a fost un spaniol, chemat la Roma din Toledo de papa. Ca diacon în Roma, Laurențiu a fost pus să se ocupe de bunurile Bisericii, iar responsabilitatea lui era aceea de distribuire a ajutorului dat celor săraci. Când papa Sixt a fost arestat și ucis, Laurențiu știa că el avea să fie următorul, așa că a vândut toate bunurile personale și le-a dat văduvelor sărace, orfanilor și cerșetorilor din Roma.
Când prefectul Romei a auzit aceasta, el și-a imaginat că Biserica avea o avere impresionantă ascunsă undeva în cetate. Așa că a ordonat să fie adus la el Laurențiu căruia i-a ordonat să îi aducă averea Bisericii. Laurențiu a adunat toți orbi, leproși, orfani, văduvele, șchiopi…Când a ajuns prefectul, Laurențiu a spus doar atât, Aceasta este comoara Bisericii.
În furia sa, prefectul l-a condamnat pe Laurențiu la o moarte înceată și crudă. Sfântul avea să fie ars la rotisor de viu până când avea să rămână fierul curat. Laurențiu însă ardea deja de o iubire atât de mare față de Dumnezeu încât aproape că nu a simțit nimic. Ba chiar și glumea. Sunt gata pe partea asta! Întoarce-mă invers. Înainte de a muri s-a rugat ca orașul Roma să se convertească la Isus și ca credința creștină să se răspândească în toată lumea.
Două lecții: prima, săraci sunt cu adevărat comoara Bisericii, și prin grija oferită lor noi de fapt avem grijă de Isus însuși. Și a doua, și noi putem râde în fața morții, iar asta fiindcă, noi, asemenea sfântului Laurențiu știm că suntem creați pentru o viață dincolo ce cea prezentă.
