Is 56,1.6-7
Rom 11,13-15.29-32
Mt 15,21-28
În trecutul istoric al Bisericii, exista o veche zicală latinească care suna cam așa Extra ecclesiam nulla salus adică în afara bisericii nu există mântuire. Această zicală datează încă din timpul sfântului Ciprian de Cartagina, care a murit în anul 258, și scoate în evidență necesitatea de a aparține bisericii lui Cristos pentru a putea fi mântuit (Mc 16,16; Lumen Gentium, nr.14). Însă aceasta nu neagă mântuirea celor care, cu bună credință, nu aparțin Bisericii dar își urmează conștiința în trăirea adevărurilor pe care le cunosc (Lumen Gentium, nr.16). Un mare teolog al bisericii pe nume Karl Rahner a numit acești oameni creștini anonimi. Creștini anonimi sunt cei care au fost mântuiți de harul lui Cristos, chiar dacă prin nici o greșeala din partea lor sau fără vina lor, au rămas ne-botezați și în afara comunității creștine (Lumen Gentium, nr.16; Gaudium et spes, nr.16). Rahner a dezvoltat această idee bazându-se pe voința lui Dumnezeu de mântuire a tuturor oamenilor conform primei scrisori a sfântului apostol Paul către Tesaloniceni (2,4). Cu alte cuvinte, mântuirea, binecuvântările și harurile nu sunt exclusive pentru ucenici lui Cristos ci sunt oferite și tuturor celorlalți.
Însă în textul evangheliei de astăzi, am putut observa că binecuvântările lui Dumnezeu par a fi limitate cumva doar la cei care îl urmează pe Cristos. În momentul în care femeia canaaneană, una din popoare și o păgână, se apropie de Isus și îi cere să aibă milă de ea fiindcă copilul ei este chinuit de un duh necurat, ea primește tratamentul tăcerii care de obicei îi descurajează complet pe majoritatea oamenilor și respingerea care este destul de greu de înghițit. Mare parte din noi poate îndura doar o singură respingere și doar atât. Ea însă a primit insulta și împotrivirea din partea discipolilor lui Isus și chiar a lui Isus însuși, chiar și atunci când Isus i s-a adresat asemenea unui câine. Evrei adesea vorbeau cu cei din popoare cu aroganță și insolență precum câini necurați din moment ce popoarele erau excluse din alianța lui Dumnezeu și de la favorul cu Israel. Pentru greci, câinele era un simbol al lipsei de onoare și era folosit pentru a descrie o femeie fără rușine și îndrăzneață. Până și evanghelistul Matei a trecut în evanghelia sa această expresie, nu dați câinilor ceea ce este sfânt (7,6).
Există o zicală destul de veche și cred că e și destul de familiară care spune că Dacă nu reușești din prima, atunci încearcă din nou și din nou. Ea nu a renunțat ci i-a răspuns imediat lui Isus cu inteligență și credință. Dar şi căţeii mănâncă firimiturile care cad (v.27). De aceea Isus a admirat atât de mult credința acestei femei. Această femeie canaaneană a demontat exclusivitatea și intoleranța care creează diviziune între copii lui Dumnezeu, dar mai ales ne dă o lecție tuturor asupra modului în care trebuie să iubim și a modului în care trebuie să acționăm.
Întrebarea e, e credința noastră asemenea credinței femeii canaaneene? Iar asta fiindcă credința ei în Dumnezeu are trei caracteristici destul de puternice:
Prima, credința ei este personală. Ea este cea care îl imploră pe Domnul chiar dacă este respinsă și negată și chiar dacă primește tratamentul tăcerii din partea Domnului însuși, ea tot continuă și continuă. Ea strigă și imploră în mod personal ca Isus să îi acorde acest favor. Ea nu îi cere altcuiva să îi ceară lui Isus asta în numele ei, după cum fac mulți dintre noi.
Cu alte cuvinte, datorită faptului că credința ei este atât de personală, ea poate acum să ne învețe pe noi toți curajul. Credința ei este de nezdruncinat. Ea putea cu ușurință să plece după primele cuvinte dure din partea Domnului datorită faptului că era străină, o femeie și o păgână însă nu a plecat nicăieri. Ea a crezut în puterea vindecătoare și în bunătatea lui Cristos. A fost nevoie de un adevărat curaj pentru ea, să se apropie de Isus pentru ai cere ajutorul. Poate că mulți dintre noi ar fi renunțat la prima respingere și ar fi acceptat înfrângerea dacă am fi fost ignorați și dacă am fi primit acest tratament al tăcerii însă nu și ea. Ea nu a dorit un Nu ca răspuns. Așa că întrebarea e, e credința noastră personală?
A doua, credința ei este persistentă. Ea este agresivă și insistentă însă nu spre propriul ei beneficiu ci pentru acea persoană pe care ea o iubea atât de mult, pentru fiica ei. Ea a riscat să fie respinsă și mustrată însă ea tot nu a renunțat ci a fost persistentă iar într-un final a și fost recompensată.
Cu mulți ani în urmă, în cadrul unei emisiuni televizate, o atletă care era totodată și o mamă singură, s-a rugat lui Dumnezeu ca ea să primească un bărbat care să o iubească cu adevărat. S-a rugat și s-a rugat însă Dumnezeu nu răspundea rugăciunilor ei. Ajunsese până în acel punct în care era pe punctul de a ceda, de a renunța la rugăciune. Însă acela a și fost momentul în care Dumnezeu i-a împlinit cererea. Părerea mea e, dacă ea se oprea din rugăciune atunci când a simțit că nu mai are rost, atunci Dumnezeu nu îi mai răspundea, sau altfel spus ea nu ar mai fi primit ceea ce cerea, însă ea nu a renunțat, ci a tot continuat.
Există o altă zicală care spune, Rugăciunea este slăbiciunea lui Dumnezeu și puterea ființelor umane. Adevărul e că Dumnezeu nu are nici o slăbiciune. Însă, odată ce ne rugăm lui, din inimile noastre și dacă ceea ce îi cerem nu privește numai propria noastră persoană ci și binele celorlalți, atunci cu siguranță nu ne va întoarce spatele. Acesta este motivul pentru care Isus răspunde până la urmă pozitiv cererii femeii cannaneite, datorită credinței și persistenței ei în rugăciune. Isus a spus, O, femeie, mare este credinţa ta! Să fie cum vrei tu!”. Femeia primește ceea ce dorește fiindcă a fost persistentă, dar mai ales pentru că nu a renunțat, pentru că nu s-a lăsat descurajată. Prin urmare, ceea ce va trebui noi să facem e să ne rugăm mult, să ne rugăm bine, să ne rugăm neîncetat. Cineva spusese la un moment dat că Când Dumnezeu nu pare să îți răspundă la rugăciuni, nu închide ci ține deschis! Valoare rugăciunii persistente nu e aceea că Dumnezeu ne va auzi într-un final ci că noi îl vom auzi pe Dumnezeu.
A treia, credința ei este veselă. Veselia nu e același lucru ca și zâmbetul. Iar asta fiindcă la zâmbet, doar buzele și dinți noștri sunt cei care zâmbesc. Însă la veselie, nu doar dinți și buzele noastre sunt cele care zâmbesc ci și inimile noastre. Această femeie canaaneană ne oferă astăzi o credință care este veselă. În sensul că chiar dacă Isus o face câine, ea tot nu se lasă descurajată și posomorâtă.
Dar noi? Căutăm noi mereu partea strălucită a vieții? Înainte de oferirea preasfintei Împărtășanii preotul spune, Fericiți cei chemați la ospățul mielului. Care este reacția noastră când primim Trupul Domnului? Mulți dintre noi îl primesc pe Isus cu capurile plecate, sau îl primesc fără să spună Amin, sau îl primesc cu tristețe, încruntați și fără nici un sentiment. De aceea, ceea ce va trebui să facem e să începem să îl primim pe Isus cu un zâmbet și extrem de fericiți. Iar asta fiindcă dacă credința noastră este una puternică atunci mereu vom fi veseli în interior. În momentele în care suntem necredincioși în acele momente suntem și nefericiți. Dumnezeu iubește un creștin vesel, după cum ne-a spus și sfântul apostol Paul.
Sunt sigur că femeia canaaneană este deja în ceruri pentru că ea a avut o credință personală, persistentă și veselă precum și rugăciunea cu care a învins testele și a crescut odată cu încercările. Amin
