Înț 1,13-15;2,23-24;
2Cor 8,7.9.13-15;
Mc 5,21-43
Într-o zi, o mare indurație a cuprins o întreagă zonă rurală. Această inundație a prins în casă o femeie bătrână. În timp ce femeia stătea la fereastra de la casa ei, a apărut o barcă. Conducătorul bărcii i-a spus bătrânei, Urcă-te la bord pentru a te salva. Nu mulțumesc i-a răspuns femeia. Am încredere în Domnul. El mă va salva. Conducătorul bărcii a dat din cap dezamăgit și a plecat mai departe.
În cea de-a doua zi, inundația a cuprins și cel de-al doilea etaj al casei. În timp ce femeia stătea la fereastră uitându-se la apă, a părut o altă barcă. Conducătorul acestei bărci i-a spus, Urcă-te la bord și salvează-te. Nu mulțumesc, i-a răspuns femeia bătrână. Am încredere în Domnul. El mă va salva. Așa că conducătorul bărcii a dat din cap și a plecat mai departe.
În ziua următoare apa a crescut până la acoperișul casei. În timp ce femeia stătea pe acoperiș uitându-se la apă, a apărut un elicopter. Pilotul a strigat la ea, tare și clar, Voi coborâ o frânghie. Cațără-te pe ea și salvează-te. Nu mulțumesc i-a răspuns femeia. Am încredere în Domnul. El mă va salva.
În ziua următoare apa a crescut și mai mult iar femeia s-a înecat. Când a ajuns în rai, ea i-a spus sfântului Petru, Înainte de a merge înăuntru aș dori să depun o plângere. Am avut încredere în Dumnezeu că el mă va salva de inundație, însă m-a dezamăgit amarnic. Sfântul Petru s-a uitat la femeie cu o privire îngrijorată și i-a spus Nu știu ce altceva ar mai fi putut face Domnul pentru tine. Ți-a trimis două bărci și un elicopter.
Sunt de părere că această femeie, ar fi trebuit să citească pasajul evangheliei de astăzi. Iar asta fiindcă, acest pasaj evanghelic ne vorbește despre două persoane aflate în nevoie, asemenea acestei femei bătrâne. Asemenea acestei femei bătrâne, și aceste persoane s-au încrezut în Domnul. Însă există o mare diferență între încrederea femeii bătrâne din povestea noastră și cea a celor două persoane din textul evanghelic. De aceea în continuare, vă invit să le luăm pe rând și să reflectăm asupra lor.
În primul rând, prima persoană din evanghelie, care suferea de hemoragie de 12 ani, ce a venit la Isus ca fiind ultima ei speranță, din moment ce încercase orice altă cale de vindecare ce exista în acel timp. Sunt sigur că mulți dintre noi, suntem asemenea acestei femei. Căutăm ajutorul lui Isus doar în momentele în care ajungem la limită cu efortul, lupta sau când nu mai avem forța necesară să ducem lupta cea bună. Și chiar dacă ajungem în acele momente, Isus nu ne va trimite niciodată cu mâna goală. Asta e ceea ce s-a întâmplat cu această femeie. Ea s-a încrezut în Isus, că el o va vindeca. Însă ea a realizat că ea va trebui să facă ceva mult mai mult decât atât, de a se încrede în el. Ea trebuia să facă un pas în față. Ea trebuia să își facă partea ei. Că nu trebuia să stea acasă sau să zacă în pat așteptându-l pe Isus să vină la ea. Ci, că trebuia să se ridice și să meargă la Isus și să se prezinte lui pentru a o vindeca.
Asemenea cu ceea ce facem unii dintre noi. Putem și aprindem o lumină la propriul altar, sau statuie de-a sfintei fecioare în casele noastre însă nu putem veni la Biserică pentru a aprinde o lumânare. Ne putem ruga pretutindeni, chiar și în propria noastră casă, însă de ce nu venim la Biserică pentru a ne ruga în fața preasfântului Sacrament. Iar asta v-o spun pentru a vă arăta că noi facem acestea nu doar pentru că ne încredem în Dumnezeu ci și pentru a ne face partea și pentru a ne arăta adevărata libertate iar apoi să îi prezentăm nevoile noastre și cererile noastre. Catehismul Bisericii Catolice la numărul 2736 ne învață tocmai aceasta, că Suntem convinși oare că „nu știm să cerem așa cum trebuie” (Rom 8, 26)? Îi cerem noi lui Dumnezeu „ceea ce se cuvine”? Tatăl nostru știe ce ne trebuie, înainte ca noi să i-o cerem, dar El așteaptă cererea noastră, pentru că demnitatea fiilor săi stă în libertatea lor. Or, trebuie să ne rugăm cu Duhul lui de libertate, pentru a-i cunoaște într-adevăr dorința.
Aceiași situație e și la cea de-a doua persoană din textul evangheliei de astăzi. Iair avea încredere în Isus că el îi poate vindeca fiica bolnavă. Însă Iair realiza și faptul că el va trebui să facă mult mai mult decât să se încreadă în Isus, mai ales în ceea ce privea propria persoană. El era un conducător al unei sinagogii, prin urmare era o persoană ce avea o importanță destul de considerabilă. Conducătorul era capul administrativ al sinagogii. El era președintele sfatului bătrânilor, responsabili de buna orânduire a sinagogii. El era responsabil pentru buna conduită din sinagogă. El era unul dintre cei mai importanți și cei mai respectați oameni din comunitate. Însă, în momentul în care fiica sa s-a îmbolnăvit, el și-a uitat poziția și s-a gândit la Isus, pentru binele fiicei sale. Și-a uitat prejudiciul ce îl avea împotriva lui Isus, pe care probabil îl considera un străin, un eretic periculos, unul, pentru care, ușile sinagogii erau închise sau cineva care trebuia evitat cu orice preț.
Și-a uitat și demnitatea pe care o avea ca președinte al sinagogii și s-a aruncat pe sine însuși la picioarele lui Isus. Și-a uitat mândria, umilindu-se pe sine, venind la Isus pentru a-i cere ajutorul.
Catehismul Bisericii catolice la numărul 2559 spune că, De unde glăsuim noi atunci când ne rugăm? Oare de la înălțimea trufiei și a voinței noastre proprii, sau din „adâncurile” (Ps 130, 1) unei inimi umile și pline de căință? Cel ce se smerește va fi înălțat. Umilința este temelia rugăciunii. „Căci nu știm ce să cerem ca să ne rugăm cum se cuvine” (Rom 8, 26). Umilința este dispoziția necesară pentru a primi în dar rugăciunea: Omul este cerșetor în fața lui Dumnezeu, spunea sfântul Augustin.
Ba chiar îi uită pe prieteni săi, fiindcă aceștia îl vor condamna pentru ceea ce a făcut. El a venit la Isus, de unul singur, și nu a trimis nici un mesager, după cum făceau farisei și cărturari. Iată un om care uită totul cu excepția că el se încrede în Isus și că dorește ajutorul lui.
Cu alte cuvinte, Iair realizase că el era nevoit să facă un pas în față, mai departe. Că era nevoit să facă partea sa și să coopereze cu Isus. El nu doar că a mers la Isus și i-a cerut ajutorul ci, din moment ce fiica lui era prea bolnavă pentru a veni la el, el era nevoit să îi ceară lui Isus să vină la ea și să o vindece. El coopera fiindcă Isus i-a spus, Nu te teme, crede numai!…. (v.36) Catehismul Bisericii Catolice la numărul 2738 ne învață în această privință că Revelarea rugăciunii în economia mântuirii ne învață că credința se sprijină pe acțiunea lui Dumnezeu în istorie. Încrederea filială este trezită de acțiunea lui prin excelență: pătimirea și Învierea Fiului său. Rugăciunea creștină este o colaborare cu Providența lui Dumnezeu, cu planul lui de iubire pentru oameni.
Prin urmare, acesta este locul în care femeia bătrână, din povestioara noastră, greșise. Ea uitase că Dumnezeu, în mod normal acționează în viețile noastre prin mijloace normale. După cum a făcut și cu fiul său. Isus a devenit om, nu prin mijloace extraordinare ci prin mijloace normale, a urmat întregul proces de creștere al omului. Femeia bătrână uitase că noi trebuie să ne facem partea noastră și să cooperăm cu harul său prin folosirea mijloacelor normale și obișnuite pe care ni le dă el.
Cu alte cuvinte, noi nu avem cum să stăm jos și să nu facem nimic în timp ce așteptăm ca Dumnezeu să facă unele miracole pentru noi. Mai întâi va trebui să folosim toate mijloacele normale pe care ni le dă Dumnezeu pentru a ne ajuta pe noi înșine.
În încheiere să reflectăm asupra acestor cuvinte ale sfântului Ignațiu de Loyola care descria cooperarea noastră cu Dumnezeu prin acest mod, Noi trebuie să lucrăm ca și cum totul depinde de noi, însă trebuie să ne rugăm ca și cum totul depinde de Dumnezeu. Și la următoarea zicală veche, Dumnezeu îi ajută pe toți cei care se ajută pe ei înșiși. Amin
