Fap 3,13-15.17-19
1In 2,1-5a
Lc 24,35-48
Iertarea lui Isus se revarsă din cruce
În ce încurcătură ne-am fi aflat dacă nu am fi avut parte de iertarea lui Isus. În încurcătura s-ar fi aflat discipoli după Paște dacă Isus nu i-ar fi iertat fiindcă l-au abandonat în timpul pătimirii sale. La fel ca și în Duminica trecută, evanghelia de astăzi (Lc 24,35-48) ne relatează o altă întâlnire a lui Isus înviat din morți, ce a apărut discipolilor săi tot într-o după-amiază de Duminică, însă dintr-o perspectivă diferită de cea a lui Ioan din duminica trecută. Cei doi discipoli îl întâlniseră pe Isus pe drumul spre Emmaus și l-au recunoscut abia după ce a frânt pâinea cu ei. Acum ei se întorsese la Ierusalim pentru a le spune celorlalți, însă după ce și-au mărturisit experiența întâlnirii și a vederii lui Isus, iată că tocmai Isus apare întregului grup aflat împreună. Imaginați-vă acel simț al rușinii pe care cu siguranță îl experimentau discipoli în acel moment pentru că l-au abandonat pe Isus în timpul pătimirii sale.
Și noi avem parte de un simț al rușinii ori de câte ori îl abandonăm pe Isus prin păcat. Asta e ceea ce se întâmplă ori de câte ori păcătuim, îl abandonăm pe Isus. Alegem orice altceva în afara de Isus. Îl punem pe Isus pe locul doi. Păcatul mereu va însemna abandonarea lui Isus pentru ceva sau altcineva. De aceea e bine ca ori de câte ori suntem destul de sensibili să recunoaștem că l-am abandonat pe Isus și să experimentăm acel simț al rușinii și al vinei. Spun că e bine fiindcă atunci când avem parte de un simț al rușinii și al vinei noi vom fi capabili să rămânem în acea stare de părere de rău pentru că l-am abandonat pe Isus.
Însă Isus nu dorește ca noi să rămânem în rușine și vină. El nu dorește ca discipoli săi să rămână în rușine și vină așa că primele sale cuvinte pe care le-am auzit în evanghelia de astăzi au fost, Pacea să fie cu voi (Lc 24,35). Întâlnirea sa cu discipoli săi este cu adevărat una în care el îi iartă pentru că l-au abandonat. El vine la ei ca aceiași persoana familiară și le arată rănile din mâinile și picioarele sale (Lc 24,39). Cu siguranță ei se întrebase în privința acelor răni. Însă Isus le arată rănile iar apoi stă la masă cu ei. Isus acum mănâncă din nou cu ei, cea mai bună bucată de pește pe care o aveau ei (Lc 24,41-43). Această întâlnire blândă a reușit să le înlăture toate acele tensiuni și să le calmeze nervi și frica. Emoțiile începeau să revină din nou la normal. De ce v-ați tulburat și de ce se ridică aceste gânduri în inima voastră? (Lc 24,38). Isus îi acceptă din nou pe discipoli săi ca discipoli ai săi și nu îi alungă pentru că l-au abandonat. După ce păcătuim, Isus dorește ca și noi să ne întoarcem repede la el.
Acum că discipoli au primit iertarea lui Isus, el le dă și o misiune pe care am și auzit-o în evanghelie, de a predica iertarea sa celorlalți.
Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia ziși să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile. Începând din Ierusalim, 48 voi veți fi martorii acestor lucruri” (Lc 24, 46-48).
Observați faptul că Isus așteaptă ca oameni să se căiască de păcatele lor. Și a spus,
Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia ziși să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile….(Lc 24,46-47).
Ori de câte ori păcătuim, reacția noastră normală e de a ne căi de păcate. Dorim să facem pocăință pentru a ne revanșa pentru că l-am abandonat pe Isus prin păcat. După cum a spus și apostolul Petru în prima lectură de astăzi, Convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele voastre să fie iertate! (Fap 3,19). Cea mai bună pocăință e aceea de a lua o decizie fermă de a nu mai păcătui din nou. Suntem sinceri în durerea noastră pentru păcat dacă decidem cu adevărat să îl punem pe Isus pe primul loc și să nu îl mai abandonăm din nou.
Ori de câte ori ne căim și ne pare cu adevărat rău și dorim să ne întoarcem la Isus și nu la păcat din nou, El ne iartă în sacramentul Reconcilieri. Cum de putem primi iertarea lui Isus? Fiindcă Isus a plătit prețul pentru păcatele noastre prin pătimirea și moartea sa pe cruce. Iertarea lui Isus se revarsă din cruce. Amintiți-vă cuvintele lui Isus din timpul ultimei sale cine, pe care le și auzim la fiecare sfântă Liturghie:
Acesta este trupul meu care se jertfește pentru voi.
Acesta este potirul sângelui meu, care pentru voi și pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor.
De la Isus pe cruce, iertarea vine la noi. Observați de asemenea în evanghelia noastră de astăzi, cum Isus reface relațiile frânte cu discipoli săi prin a le arăta rănile din mâinile sale și din picioarele sale (Lc 24,39). Durerea pe care Isus a suferit-o din acele răni e cea care vindecă discipoli dar mai ales vindecă păcatele noastre.
Când păcătuim strigăm la Tatăl pentru a ne pedepsi, patima, moartea și rănile lui Isus strigă la Tatăl însă pentru a ne ierta. Motiv și pentru care am auzit în lectura a doua de astăzi,
Copiii mei, vă scriu acestea ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva ar păcătui, avem un apărător la Tatăl, pe Isus Cristos, cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi (1In 2,1-2).
Va exista o judecată iar păcatele noastre sunt dovezile împotriva noastră, însă Isus pledează în numele nostru, iar noi nu putem avea un avocat mai bun care să pledeze în numele nostru decât Isus. Rănile lui Isus sunt apărarea în numele nostru pentru ca noi să putem dobândi iertarea.
Când păcătuim Isus nu dorește ca noi să rămânem în rușine și vină. El dorește să vindece relațiile frânte, frânte de abandonarea lui prin păcat. Prin urmare, după păcat noi mereu trebuie să ne întoarcem la Isus în căință și durere. El ne spune nouă, Pacea să fie cu voi (Lc 24,35). Din rănile sale noi primim iertarea în sacramentul reconcilieri în acel moment în care preotul, în numele lui Dumnezeu ne absolvă de păcate.
Așa este scris: Cristos trebuia să sufere și să învie din morți a treia ziși să fie predicată convertirea în numele lui spre iertarea păcatelor la toate neamurile….(Lc 24,46-47). Amin
